Linkuri accesibilitate

Intelectualii înșiși tind să se împartă de-a lungul unor clivaje tradiționale: sunt câțiva care promovează valorile liberale, care includ idei precum diversitate, particularism, diferență, toleranță și protecție pentru toate minoritățile. Sunt apoi alții care se lasă tentați de exaltarea unor substantive comune precum patrie, națiune, biserică și tradiție. Anumiți intelectuali rămân într-adevăr credincioși crezului disident potrivit căruia autonomia individului reprezintă alfa și omega unui spațiu public liber. Aceștia susțin o viziune incluzivă a națiunii bazată pe o identitate post-tradițională (și pe care Jürgen Habermas o definește ca patriotism constituțional, un concept dezvoltat mai apoi de Jan-Werner Müller). Alții cred că rădăcinile organice și legăturile etnice istorice, ba chiar rasiale, sunt cel puțin la fel de importante ca ideea unei comunități idealistice, kantiene, bazată pe valori civice și morale. Vechiul conflict dintre occidentalizați și populiști a reieșit la suprafață în toate aceste țări sub forma unei prăpastii crescânde între tendințele liberale și iliberale. Cum idealizarea trecutului pre-comunist tinde să devină contagioasă, intelectualii liberali sunt cei care le reamintesc concetățenilor lor că aceste noi mitologii nu pot duce la nimic altceva decât la obscurizarea adevărului și la noi dezastre. Făcând asta, ei provoacă mânia zeloților etnocentrici—adesea recrutați dintre foști staliniști—care îi acuză, așa cum se petrecuse și pe vremea vechiului regim, de „tulburarea păcii”. Rolul pe care l-a jucat intelectualul în lupta împotriva comunismului este adesea uitat în lumina tot mai crescândă a noii clase politice și manageriale care conține un procent însemnat de speculanți, profitori și alți pasionați de ascensiune socială cu orice preț.

Acest spectacol este uneori demoralizant: mai ales atunci când pot fi observați foști membri ai poliției secrete pozând drept democrați renăscuți; judecători „făcuți” sub regimul comunist, încă în profesie și clamând persecutarea foștilor disidenți, așa cum am văzut deja în Cehia; baroni ai centralizării economice și propagandiști leniniști convertiți în bancheri și moguli de presă galbenă (bulevardieră).

Intelectualii critici din aceste țări se confruntă acum cu amenințarea unei noi marginalități. Fosta lor centralitate venea din postura lor morală: ei erau bufoni la curtea marxistă, întruparea principiului negativ, elementul etern neliniștit care a încălcat regulile înghețate ale jocului. Comunismul a încercat să absoarbă și să conțină această dimensiune sedițioasă, a încercat să impună cenzura și auto-cenzura. Dar așa cum scria și Miklós Haraszti în The Velvet Prison, intelectualii critici își pot recupera demnitatea în roluri de artist nonconformist și de erou naiv. Cred că există prea puțin spațiu de manevră între aceste două posturi în lumea adesea indiferentă și brutală a postcomunismului.

Marketizarea culturii, cinismul galopant și abolirea subsidiilor de stat pentru arte a lăsat intelectualii într-o stare de dependență materială și asediu moral. Ei nu știu cu exactitate pentru ce anume să lupte; și dacă totuși știu, se întreabă dacă merită suferit pentru acea cauză. Pentru mulți, pare că vremea revoltei de tip Camus împotriva marilor injustiții ale lumii a trecut. Este, prin urmare, necesar să menționăm aici esențialul imperativ formulat de Arthur Koestler într-o înregistrare la BBC intitulată The Challenge of Our Time (Provocările timpului nostru) la începutul Războiului Rece (1947). Reflectând la dilema dintre utilitarism și moralitate, el scria:

„În acest tren, utilitarismul este motorul, moralitatea—frâna. Acțiunea celor două este mereu antagonistă. Nu putem lua o decizie abstractă în favoarea unuia sau celeilalte. Dar putem face reglaje temporare pe măsură ce trenul înaintează. Acum două sute de ani, în timpul ascensiunii laborioase a trenului din mlaștinile stătute ale Franței feudale în epoca Drepturilor Omului, decizia ar fi fost în favoarea motorului și împotriva frânei. Însă de prin a doua jumătate a secolului XIX, frânele noastre etice au fost din ce în ce mai neglijate până când dinamica totalitară a făcut motorul să o ia razna. Trebuie să frânăm sau vom deraia. Nu sunt sigur dacă ceea ce filosofii numesc absoluturi etice chiar există, dar sunt sigur că trebuie să acționăm ca și cum ele ar exista. Etica trebuie să fie eliberată din lanțurile ei utilitariste; cuvintele și faptele trebuie să fie judecate din nou pe baza propriilor merite și nu ca simple improvizații care să servească scopuri distante și nebuloase. Acele scări roase de carii nu duc către niciun paradis”. (vezi Arthur Koestler, The Trail of the Dinosaur and other Essays, New York: Macmillan, 1955, pp. 15-16)

XS
SM
MD
LG