Linkuri accesibilitate

Experiențele redeșteptării politice în Europa Centrală și de Est au dat naștere unui statut special al intelectualilor. S-au simțit, în sfârșit, importanți și de neînlocuit. Pentru cei mai puțin activi politic dintre membrii societății, ei au reprezentat modele și voci ale adevărului. Acest lucru explică rolurile proeminente pe care le-au căpătat Andrei Saharov, Václav Havel, Andrei Pleșu, Bronisław Geremek, János Kis și alții care, în condiții mai puțin vitrege, nu ar fi devenit educatori ai cetății, ai polisului. În varii țări, aceștia s-au aflat oricum în poziții similare în lupta împotriva unor sisteme asemănătoare. Și pentru a rămâne loiali misiunii lor critice, au trebuit să adopte o atitudine opozitivă.

Discursul lor a permis emanciparea într-atât încât a demascat minciuna dominantă și i-a invitat pe oameni să trăiască în adevăr. Viziunea lor asupra politicii a fost fundamental anti-politică, adică anti-machiavelică. Ei au respins logica acceptării tacite și au propus în loc o logică a onoarei, revoltei și eliberării. În vreme ce sistemul încerca să penetreze toate aspectele vieții cu ale sale tentacule ideologice, intelectualii critici au oferit o viziune alternativă, sceptică față de orice alt adevăr absolut în afară de cel al libertății. S-au implicat astfel într-un joc periculos; au plătit cu ani de închisoare sau exil; și totuși, în cele din urmă, eforturile lor au fost răsplătite prin sprijin popular.

De aceea, este de înțeles faptul că în timpul fazei incipiente a postcomunismului, masele au aplaudat intelectualii și i-au numit sau votat pe mulți dintre ei în poziții de conducere. Scepticismul intelectualului față de politică a fost umbrit de un sentiment al datoriei față de îndeplinirea serviciului public. În Ungaria, János Kis a devenit președinte al Alianței Democraților Liberi, Miklós Haraszti a servit ca membru al parlamentului, așa cum a făcut-o și Andrei Saharov în fosta Uniune Sovietică. Alegerea lui Václav Havel ca președinte al țării sale și numirile lui Andrei Pleșu și Bronisław Geremek ca miniștri de Externe au părut lucruri naturale.

Acum, cu toate acestea, politica din Europa Centrală și de Est a intrat într-o etapă diferită, născând noi provocări pentru intelectuali. Vechea diviziune dintre „ei” și „noi” a fost înlocuită de tensiuni mai specifice. Liberalismul este atacat de la extrema dreaptă și extrema stângă, lăsând intelectualii într-o crescândă izolare. Aceiași disidenți care mai ieri erau ridicați în slăvi sunt azi văzuți ca „stângiști subliminali”. Să ne gândim la atacurile din Polonia împotriva lui Adam Michnik, care a îndrăznit să-și rostească rezervele cu privire la campania pro-lustrație a fraților Kaczyński și a suporterilor acestora.

Cel mai tulburător lucru dintre toate este faptul că dintre cei ce au denunțat cel mai vocal intelectualii sunt oameni care nu au făcut nimic pentru a sfida continuumul de dominare în vremurile dictaturii comuniste. Aș putea elabora enorm pe baza atacurilor la adresa Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România: au venit atât de la stânga, cât și de la dreapta, de la comuniști impenitenți și de la neo-fasciști, de la fundamentaliști religioși și de la foste unelte ale Securității. Iar și iar, am auzit refrenul: Cine sunt acești intelectuali care ne dau nouă lecții? Un refren care se face ecoul atâtor atitudini similare din vremea când Émile Zola scria J’accuse...!

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG