Linkuri accesibilitate

Recitesc unul din textele mele de filosofie politică preferate. E vorba de The Revolutionary Tradition and Its Lost Treasure a Hannei Arendt. Pentru ea, revoluțiile, incluzând-o pe cea maghiară din 1956, trebuie să-și racordeze spiritul la instituții adecvate. Din păcate, acest deziderat s-a sfărâmat de atâtea ori, în Kronstadt (1921), în Barcelona (1937), în Budapesta (1956): „Nimic nu poate compensa acest eșec și nici preveni... din a deveni final, în afara memoriei și amintirii. Și de vreme ce depozitul memoriei este supravegheat și întreținut de către poeți, al cărui rol este să caute și să fabrice cuvintele după care trăim, ar fi poate înțelept să aruncăm un ochi asupra a doi dintre ei. ... Cel modern este René Char, probabil cel mai articulat din mulții scriitori și artiști francezi care s-au alăturat Rezistenței în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. ... Comoara, a crezut el, a fost că s-a „găsit pe sine”, că nu a mai trebuit să se suspecteze pe sine de nesinceritate, că nu i-au mai trebuit măști și nici fantasme...” Celălalt scriitor pe care îl invocă Hannah Arendt este Sofocle în Oedip la Colon, care, prin gura lui Tezeu, legendarul erou fondator al Atenei și deci purtătorul ei de cuvânt, ne spune „ce anume a permis oamenilor simpli, tineri și bătrâni, să îndure poverile vieții: a fost polis-ul, spațiul actelor libere ale oamenilor și al cuvintelor vii, cel care a umplut viața de lumină”. (Hannah Arendt, On Revolution, Penguin Books, 1985, pp. 280—281)


„Toate revoluțiile sunt trădate”, spunea cândva respectata gânditoare maghiară Ágnes Heller. Îmi permit să adaug - mai devreme sau mai târziu. Lenin a apucat să fie martorul impotent al trădării revoluției sale. Moare însingurat, cu insuportabile presentimente privind soarta revoluției. Va fi avut remușcări, second-thoughts, va fi trăit un moment de căință pentru imensa, astronomica violență și nenumăratele crime comise în numele viziunii sale apocaliptic-liberticide? Mă îndoiesc. Era fanaticul desăvârșit, un Robespierre înarmat cu doctrina marxistă, omul certitudinilor de beton. La un moment dat, în focul polemicilor atât de frecvente în mișcarea revoluționară rusă, Lev Troțki l-a numit Maximilien Lenin. Dar, de fapt, nu vom ști niciodată ce a fost în mintea sa în acele ultime luni. Putem doar bănui, specula, imagina.

Marele scriitor Imre Kertész a surprins perfect agonia terminală în următorul pasaj: „Știți că Lenin gonea cu pietre privighetorile? S-a petrecut întocmai, am văzut la televizor într-un film realizat de un tânăr regizor rus. Fotografii-document despre Lenin paralitic, cu chipul încremenit. L-au dus undeva în Crimeea, primăvara, pe malul unei ape, în lumina soarelui, ca să încerce să se simtă bine acolo. Dar privighetorile îl trezeau din somn în fiecare dimineață. Într-una din dimineți, a alergat val-vârtej în grădină și a început să gonească privighetorile. A adunat pietre ca sa aibă cu ce le lovi. La un moment dat, a simțit că nu mai poate să ridice pietrele, nici mâna nu și-o mai putea ridica: paralizase. Privighetorile s-au răzbunat pe marele revoluționar care nu le suporta trilul, o răzbunare elegantă, delicată, asemenea unei adieri, dar având consecințe de granit. Răzbunarea artistului”. (Imre Kertész, Altceva. Cronica schimbărilor, trad. rom. de Anamaria Pop, Humanitas, 2004, pp. 33—34)

XS
SM
MD
LG