Linkuri accesibilitate

Ne punem adesea întrebări despre viitorul societății românești și constatăm că trecutul nostru (chiar dacă eu trăiesc de peste trei decenii în Statele Unite, mă simt implicat în asumarea acestui trecut est-european) este încă plin de ceea ce istoricul Tony Judt numea răni deschise (open wounds). Răni care, cum știm, sunt adeseori ignorate, negate, camuflate sub bandaje înșelătoare.

În plus, aș fi reticent să despart trecutul de prezent. Îmi place să revin mereu la o faimoasă frază a lui Faulkner din Requiem for a Nun: „The past is never dead. It’s not even past.” Trecutul poartă în sine ceea ce avea să se întâmple, nu în chip fatal, ci prin acțiune umană, prin întâlnirea dintre subiectivitate şi constrângerile faptelor sociale, cu a lor rece obiectivitate. Prezentul, la rândul său, nu este doar ecoul trecutului, ci şi un spațiu al libertății. Prezentul poartă în sine viitorul precum ghinda stejarul.

Deci viitorul societății românești pe care îl imaginez aici îşi află rădăcinile în prezentul spațiului politic, social, economic, cultural şi moral pe care îl numim România. Operăm în acest hic et nunc. Un spațiu în care amnezia continuă să acopere, ca un pansament inabil aplicat, atâtea amintiri refulate, speranțe uitate, promisiuni trădate. Un spațiu din care, o știm prea bine, mulți vor să evadeze. Nu e ceva nou, în anii interbelici, au decis să plece din România intelectuali precum Fundoianu, Ionescu, Cioran. Au plecat mulți suprarealiști şi alți artiști ai avangardei. Motivele au fost diferite de la caz la caz, dar a existat o notă comună, anume deznădejdea provocată de provincialismul local, de agresiunile simbolice ale unui autohtonism pompierist şi de o mediocritate copleșitoare.

Şi fiindcă l-am pomenit adesea pe E. Lovinescu, în fond un maiorescian oarecum eretic, da, cred că ceea ce unii numesc „arderea etapelor”, imitația (nu servilă, ci originală, creatoare, dezinhibată, lipsită de complexe) este calea regală a ieșirii din autarhia lăutăristă. Despre aceste lucruri au scris Al. George, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu. Vorbind de Matei Călinescu, de care am fost legat printr-o caldă prietenie, îmi spunea că pentru el șansa culturii românești (inclusiv a culturii politice) este ieșirea de sub semnul lui pseudo. Nu doar pseudo-liberalism, mă grăbesc să o spun, ci şi pseudo-patriotism.

Îmi imaginez, aşadar, o Românie decomplexată, emancipată de nevrozele identitare care au marcat atâtea generații, de-provincializată mental, capabilă să se racordeze la curentele novatoare. Să ne gândim la destinul lui Andrei Codrescu: începe ca poet în România, ajunge în America, devine scriitor american, se apropie de poeții generației Beat, aduce în poezia americană spiritul iconoclast al unui Tristan Tzara, scrie frenetic despre artă, politică, istorie, despre tot ce poate reține atenția unui intelectual mereu neliniștit, se ocupă de revoluția română, de bolșevism, de Victor Brauner, de New Orleans, de Cuba şi de câte altele. Construiește un univers spiritual sui generis, să-l numim „cosmosul lui Andrei Codrescu”. Îmi imaginez, prin urmare, o Românie în care un asemenea cosmopolitism al modernității să fie o opțiune normală, posibilă, să nu fie privit ca un fel de inoportună şi intolerabilă excentricitate.

Ne mai întrebăm uneori dacă poate exista un viitor mai bun decât acela al occidentalizării țării. Nu cred în viziunile de tip Blut und Boden, în organicismele primordialiste, în cultul strămoșilor şi în mistica „României profunde”. Pentru mine, occidentalizare înseamnă adeziune la modernitatea burgheză, la valorile civic-urbane, deci recunoașterea centralității drepturilor individului ca fundament al unei ordini incluzive şi tolerante. Deci susțin liberalismul civic, fără a nega în niciun fel importanța tradițiilor spirituale pe care D.D. Roșca le-a numit valori veșnice. Cred, asemeni lui Arthur Koestler, că e nevoie de respectarea unor absoluturi morale, că distincția dintre Bine şi Rău nu este nici falsă, nici revolută.

Văd România mergând în direcția Spaniei şi Portugaliei, devenind tot mai euro-atlantică. Aș introduce aici un caveat: aceste două țări sunt predominant catolice. Biserica Catolică a cunoscut în ultimele decenii transformări de o formidabilă anvergură. În timpul lui Ioan Paul al II-lea a fost emis documentul fundamental care condamnă antisemitismul ca păcat împotriva creștinismului. Sunt lucruri care încă nu s-au spus în documentele esențiale ale bisericilor ortodoxe. Propagatorii mitului politic al României profunde (ori al Rusiei profunde, ori al Serbiei profunde, ori al Greciei profunde) mizează pe vechile fobii la adresa a tot ceea ce înseamnă alteritate. Diferența este privită ca sursă de poluare, Celălalt este privit cu suspiciune, ca instrument al unui plan secret de subminare a colectivității predestinate să împlinească cine știe ce poruncă divină.

Am fost acuzat de unii apostoli ai acestui gen de „românism” că sînt un adversar al patriotismului. Nici vorbă, susțin patriotismul luminat, susțin ceea ce se numește patriotismul constituțional, ori, altfel spus, naționalismul liberal. Dar am mari rezerve în raport cu orice discurs bombastic despre Națiune, Popor şi Patrie, devin mefient la auzul acestor vorbe mari folosite de oameni mici. Știu prea bine unde pot duce petardele șovine şi isteriile patriotarde. Ceea ce începe cu vorbe isteroide, vindicative și iresponsabile se termină, nu e nevoie să dau exemple, sunt prea bine cunoscute, cu masacre şi gropi comune. Susțin aşadar liberalismul fricii articulat de gânditoarea politică americană Judith Shklar, acea viziune îmbrățișată, între alții, de Tony Judt, o perspectivă câtuși de puțin triumfalistă. Este un liberalism conștient de tragediile zămislite de disoluția garanțiilor libertății. Așadar, mi-aș afirma mai degrabă răspicat şi cu mândrie lovinescianismul. Un lovinescianism inspirat deopotrivă de opera lui E. Lovinescu şi de etica neuitării pe care a propus-o şi a apărat-o Monica Lovinescu.

XS
SM
MD
LG