Linkuri accesibilitate

Marxismul nu a fost o utopie oarecare, ci una înrădăcinată în raționalism, scientism, și cultul Progresului. Dar a fost și o formă extrem de sofisticată de romantism politic, ceea ce explică includerea lui Georges Sorel, cu a sa glorificare a violenței, în istoria marxismului. Ori a unui Frantz Fanon, profetul răzvrătirii „oropsiților vieții”, vestitorul mesianismelor revoluționare tiers-mondiste.

Voluntarismul frenetic și spiritul revoltei se întâlnesc în marxism cu determinismul teleologic. „Oamenii fac istoria, dar o fac în condiții determinate”. Libertatea este limitată de necesitate, este de fapt „necesitatea înțeleasă”. „Omenirea nu-și pune decât probleme pe care le poate rezolva”. „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea, problema este de a o schimba”. „Proletariatul nu are de pierdut decât lanțurile, el are o lume de câștigat”. „Armele criticii, critica armelor”, „Ceasul din urmă al exploatării capitaliste a sunat, expropriatorii sunt expropriați”, „Religia este opiu pentru popor”, „Proletariatul german este moștenitorul filosofiei clasice germane”. Este vorba de breviarul unei vulgate materialist-istorice care a izbutit să devină o ideologie galvanizantă. Deci nu o „ideologie rece” cum credea un altminteri excepțional cunoscător al marxismului, Kostas Papaioannou, ci una fierbinte, clocotitoare, intoxicantă care promitea izbăvirea universală. Câte milioane de speranțe nu s-au agățat de aceste formule quasi-magice crezând că se află pe calea către imperiul libertății...

Ecleziologia leninistă avea în centru auto-desemnata avangardă, formată din revoluționarii de profesie, cei care știau „ce-i de făcut”. Mai târziu, Ernesto „Che” Guevara avea să proclame: „El deber de todo revolucionario es de hacer la revolucion” (Datoria oricărui revoluționar este să facă revoluția). Vulcanicul său anti-americanism (raționalizat în anti-imperialism) exploda în sloganul: „Crear dos, tres, muchos Vietnam!” (Să creăm două, trei, multe Vietnamuri!) Cominternului leninist îi urma, după decenii, Tricontinentala castro-guevaristă. Scria Lenin, anatemizându-l pe Karl Kautsky: „Nu este marxist acela care nu recunoaște necesitatea dictaturii proletariatului”. Cei care se îndoiesc de această necesitate „obiectivă” devin ei înșiși „inamici obiectivi”, renegați, „social-fasciști”, sunt osândiți la excomunicare. Este istoria însângerată a sectelor chiliastice, a minorităților iluminate, de la anabaptiști la iacobini și neo-iacobini. Iar dictatura proletariatului se exercită fără cruțare, este totală și nu este „îngrădită de vreo lege”. Astfel se ajunge la completa omogenizare a corpului social, la eliminarea alterității și în final la exterminarea ei. Sigur, la Marx aceste idei se aflau într-o fază embrionară, erau „ipoteza comunistă” în stare pură și ambivalentă. Poate că Marx s-ar fi îngrozit el însuși de consecințele tezelor sale. Cum îngrozit a fost Ivan Karamazov văzând cum a înțeles Smerdiakov să-i traducă în crimă ideile. Ori Stavroghin când a intuit oripilat logica lui Verhovenski. „Vinovați fără vină”, scria filosoful marxist Ion Ianoși. Oare? Constat că mai sunt unii care așteaptă „revenirea” duhului lui Karl Marx. În posteritatea lui „Che” Guevara, ei par să spună: „Pe veci cu Carlos Marx!” Departe de a le da fiori, ei invocă fantome, îi salută pe „revenants”. Jubilează între spectre.

Capacitatea umană de auto-hipnotizare, de emasculare voluntară a spiritului critic, de îmbrățișare a unor mituri politice (iar marxismul este un mit politic cu o forță mobilizatoare formidabilă), deci această capacitate este, se pare, infinită. Ceea ce nu înseamnă că nu există trezire, că iluziile sunt ineluctabile, inalterabile și veșnice. În monumentala sa trilogie, Leszek Kołakowski discută pe larg conflictul ireconciliabil dintre marxismul de orientare bolșevică (variile chipuri ale leninismului, inclusiv hegeliano-marxismul gnostic de tip Lukács și Gramsci) și direcțiile social democrate reformiste.

În ceea ce privește „actualitatea lui Marx”, aș vorbi mai degrabă despre un moment post-marxist. Între altele, se petrece acum o cotitură teologică (spre a relua termenul sociologului Göran Therborn de la Universitatea Cambridge). Cum notează gânditorul american Leon Wieseltier, filosoful neo-marxist Alain Badiou exaltă un fel de eschatologie a „evenimentului” ca „sinteză între revelație și revoluție”, între Sf. Pavel, Robespierre și autorul Capitalului. Deci, atât cât are o prezență intelectuală reală, marxismul se consumă în acest spațiu rarefiat al unor dezbateri academice sectare. Atunci când vorbim despre Marx, ar fi util să cunoaștem marile repere ale marxologiei. Altminteri, există riscul cantonării într-un jenant diletantism combinat cu ceea ce se cheamă gândirea deziderativă.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG