Țin la Universitatea Maryland un seminar despre „Politica rusă de la Lenin la Putin”. Am prezentat studenților mei fragmente din documentarul The Great Farewell despre funeraliile genialissimului generalissim. Începe cu faimosul crainic de la Radio Moscova, Iuri Levitan, anunțând solemn încetarea din viață a corifeului științei, continuatorul „măreței opere a lui Lenin”, strategul neîntrecut, etc. Apar imagini cu femei plângând, cozi nesfârșite, trei zile și trei nopți, un fluviu uman în fața Casei Sindicatelor din Moscova, avalanșe de coroane de flori. Isterie generală, sentiment de sfârșit al lumii. Coregrafia este perfectă.
Apar delegațiile din țările sovietizate conduse de micii Stalini locali, de la Klement Gottwald și Mátyás Rákosi, la Walter Ulbricht și Bolesław Bierut. Sunt acolo, desigur, Palmiro Togliatti, Jacques Duclos și Dolores Ibárruri. Ba chiar și președintele Urho Kekkonen al Finlandei „finlandizate”. Îl vedem pe Ciu Enlai înclinându-se până la pământ lângă sicriul monstrului. Mareșali, scriitori, balerine, pionieri, aviatori, colhoznice și preoți. Delegația PMR/RPR: pășesc primii Gheorghe Gheorghiu-Dej și Iosif Chișinevschi, urmați de Mihail Sadoveanu și Petru Groza, la rândul lor urmați de Miron Constantinescu și Gheorghe Apostol. Ultimul, în uniformă de general, foarte tânăr, Nicolae Ceaușescu. Avea 35 de ani. Mă întreb dacă apărea în componența oficială a delegației. Am îndoieli. Poate că atunci s-a gândit prima oară la cum ar putea organiza el, peste ani, funeraliile lui Dej. Avea să o facă după 12 ani…
Frapante sunt nările enorme ale lui Koba. Parcă și mort fiind, continua să adulmece inamicii. Fostul comandant din „Colonia penitenciară” de Kafka. „Motanul negru” al lui Bulat Okudjava, cel care face atât de „neveselă casa în care trăim” („potomu tak nevesiolii dom v kotorom mi jiviom”). „Plăieșul de la Kremlin” despre care a scris Osip Mandelștam cea mai importantă poezie politică a secolului trecut și pentru care a plătit cu viața. Muzică funebră, Wagner, Chopin, Ceaikovski (Simfonia Patetica), Simfonia a Șaptea de Beethoven. Mitingul de doliu deschis de Nikita Sergheievici Hrușciov, primul secretar al organizației de partid din Moscova, discursurile unor Gheorghi Maximilianovici Malenkov, Lavrenti Pavlovici Beria, Viaceslav Mihailovici Molotov. Doar Molotov pare trist. Beria vorbește despre învățătura nepieritoare a lui Lenin și Stalin. Va urma îmbălsămarea, parte a ceea ce religia politică bolșevică numește „eternizarea memoriei” liderului decedat. Beria va fi „demascat” ca agent, trădător și spion peste doar câteva luni. Va fi împușcat, vorba procurorului suprem al stalinismului dezlănțuit, „ca un câine turbat”. Andrei Ianuarievici Vîșinski moare și el în 1954, scăpând de anchetele ce-ar fi urmat inevitabil. Răfuieli, vendete, crime—Istoria comunismului în secolul XX.
Arthur Koestler spunea în Invisible Writing că, „În câteva decenii comunismul a parcurs drumul de la primii creștini la familia Borgia”. Școala în care s-au format Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Școala care i-a învățat că, pentru cauza sacră a Partidului, orice viciu devine o virtute, orice crimă este justificată și justificabilă, orice trădare este onorabilă. Pentru că nu există valori absolute, iar onoarea este, n’est-ce pas, condiționată social, subordonată „intereselor de clasă”…
