Linkuri accesibilitate

În februarie 1920, Felix Dzerjinski îl interoga pe marele filosof Nikolai Berdiaev care avea să-și amintească de acel lugubru episod în autobiografia sa publicată în exil. „Avea ochii cenușii, înnourați și melancolici”, nota autorul Noului Ev Mediu. La interogatoriu a participat și Lev Borisovici Kamenev, membru al Biroului Politic, cumnatul lui Troțki, precum și Viaceslav Menjinski, cel care avea să preia conducerea Cekăi după moartea lui Dzerjinski în 1926. Acuzat de complot, Berdiaev a oferit o serie de explicații pentru opoziția sa, morală, religioasă și filosofică în raport cu bolșevismul. Ce-l va fi salvat pe filosof rămâne un mister. Se prea poate ca Felix de Fier să-și fi amintit de propriul său zel religios de-odinioară. Oricum, portretul făcut de Berdiaev merită reținut: „Dzerjinski dădea impresia unei persoane complet sinceră și convinsă. Era un fanatic. Era ceva îngrozitor în el… În trecut, voise să devină călugăr catolic, și-a transferat apoi credința înspre comunism”. În finalul discuției cu Berdiaev, șeful Cekăi a murmurat: „Poți fi materialist în teorie și idealist în viață ori, invers, poți fi idealist în teorie și materialist în viață”. În acest timp, Lenin dădea ordinul de distrugere a clerului „reacționar”. Urmarea a fost moartea a 2.700 de preoți și a 5.000 de călugări și călugărițe. Filosoful Vasili Rozanov a scris în 1919, an în care a și murit, Apocalipsul vremurilor noastre.

Ultima cuvântare a lui Dzerjinski, în 1926, a fost un rechizitoriu turbat împotriva opoziției conduse de Lev Troțki, Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Iuri Piatakov și Karl Radek. Nici urmă de compasiune, de solidaritate umană. Oricine slăbea „unitatea de granit” era obiectiv un inamic al revoluției. Pentru Felix de Fier, Ceka reprezenta „sabia și scutul revoluției”, fiecare comunist avea datoria să fie un cekist. Urmașii lui Dzerjinski în fruntea poliției secrete, cu ale sale succesive denumiri (GPU, OGPU, NKVD, MGB, KGB), Viaceslav Menjinski, Genrih Iagoda, Nikolai Ejov, Lavrenti Beria, Viktor Abakumov, Nikolai Ignatiev, Aleksandr Şelepin (Şurik de Fier), Iuri Andropov, spre a-i numi doar pe aceștia, au fost fideli imperativelor dictate de fondatorul acestei monstruoase instituții. Idolatrizarea lui Dzerjinski face parte din codul genetic al KGB-ului și al instituției succesoare, FSB.

Adorat de familie, Dzerjinski nu a suferit de complexe similare celor ale lui Stalin. Avea o natură dedublată, putea fi simultan însetat de sânge și de o caldă tandrețe. Se ocupa de copiii vagabonzi și ordona asasinate în masă. N-a văzut decât un film în viața sa: cel comandat chiar de el, al funeraliilor lui Lenin. În aprilie 1919, în timp ce subordonații săi lichidau zeci și zeci de mii de oameni, Felix Edmundovici îi scria sorei sale mai mari: „Îți pot spune adevărul: am rămas același. Simt că nu poți înțelege cum pot fi eu acesta și că, știindu-mă, nu poți pricepe. Iubire. Astăzi, ca și acum atâția ani, aud și simt un imn pentru ea. Imnul cere război, voință de nezdruncinat, muncă fără preget”. Într-o scrisoare adresată lui Stalin și lui Sergo Ordjonikidze, Dzerjinski mărturisea: „Nu sunt un teoretician și nu urmez orbește felurite persoane. În viață, n-am iubit decât doi revoluționari și conducători: pe Rosa Luxemburg și pe Lenin. Pe nimeni altcineva”. (vezi Donald Rayfield, Stalin and His Hangmen: The Tyrant and Those Who Killed for Him, Random House, 2004, p. 102). Scrie Rayfield: „Like Trotsky, Dzerzhinsky was prone to hysterical crises which led to breakdowns”/„Asemeni lui Troțki, Dzerjinski era înclinat spre crize de isterie care duceau la căderi nervoase”. (p. 88) Sprijinit psihologic de soția sa, Zofia, de o soră, o cumnată și două nepoate, Felix de Fier își găsea resursele pentru a nu se opri din a sa misiune distructivă. Zofia a lucrat în Comisariatul pentru Educație, apoi a fost propagandistă a partidului.

Două observații la acest citat: faptul că Rosa Luxemburg apare înaintea lui Lenin este elocvent pentru ierarhia secretă a iubirilor lui Dzerjinski. Este greu de imaginat cum putea reconcilia el cele două atașamente, știute fiind rezervele cruciale ale revoluționarei germane în raport cu terorismul politic bolșevic. Va fi citit Dzerjinski ultima și cea mai semnificativă și durabilă contribuție a Rosei Luxemburg (dixit Hannah Arendt), Critica Revoluției Ruse? Ce va fi înțeles el din acea celebră formulare: „Libertatea este întotdeauna libertatea celor care gândesc altfel”? Nu a denunțat Stalin „luxemburgismul” drept o gravă deviere în mișcarea comunistă? N-a scris Ruth Fischer (Elfriede Eisler), pe vremea când îl servea pe Stalin în conducerea PC din Germania (KPD), înainte de ruptura din 1925, că moștenirea Rosei Luxemburg era asemeni unui „bacil sifilitic”? Recomand aici eseul Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg din volumul Men in Dark Times. Apoi, să faci parte din cercul intim și să nu-i declari dragoste lui Iosif Vissarionovici era un gest cel puțin imprudent.

Ce s-ar fi întâmplat cu Dzerjinski dacă apuca Marea Teroare? Probabil că ar fi pierit și el, asemeni atâtor vechi bolșevici, victime și călăi, jertfiți pe altarul a ceea ce Hegel numea viclenia Rațiunii, striviți sub șenilele tancului triumfător al Revoluției, arși de soarele acelei fantasme pe care o iubiseră cu pasiune de adolescent depresiv, neurastenic și suicidar.

XS
SM
MD
LG