Linkuri accesibilitate

Când a izbucnit Revoluția din februarie 1917, Lev Troțki a decis să revină de urgență în Rusia. Din clipa reîntoarcerii, a devenit principalul locotenent al lui Lenin, l-a susținut pe acesta în toate proiectele de acțiune subversivă. În a sa Istorie a Revoluției Ruse, Troțki avea să scrie că dacă Lenin și el însuși nu s-ar fi aflat la Petrograd în noiembrie 1917, revoluția bolșevică n-ar fi avut loc. Nu greșea, deși ca marxist ar fi putut să o spună mai puțin emfatic (parcă masele fac istoria, nu „eroii”).

Lucrarea despre comunism și terorism veștejește fără urmă de reținere ceea ce Troțki diagnostica disprețuitor drept moralitatea filistină de tip quaker. Ca violență a limbajului, se află la paritate cu pamfletul lui Lenin „Revoluția proletară și renegatul Kautsky”. Revoluțiile sunt întemeiate pe violență, nu exista nicio justificare pentru timiditate, pentru jumătăți de măsură. Ca și Lenin, propunea o filosofie ultra-partizană a politicului: Care pe care! Violența exterministă era sacralizată în fraze care te fac să te înfiori. Nici cea mai mică urmă de compasiune pentru cei aneantizați în malaxorul unei revoluții fantasmate. Lenin a dorit să-l numească în fruntea Cekăi, poliția secretă bolșevică. Troțki a refuzat din rațiuni personale, nu pentru că i-ar fi repugnat teroarea în masă. În martie 1921, alături de Lenin și ceilalți corifei bolșevici, a decis suprimarea insurecției din Kronstadt. Spre a relua distincția lui Camus, bolșevicii erau revoluționari, marinarii de la Kronstadt erau revoltați. Gulagul s-a născut în timpul în care Troțki era mâna dreaptă a lui Lenin.

În ultimii ani de viață ai lui Lenin, Troțki a cerut militarizarea sindicatelor și a susținut alte măsuri menite să sufoce minimele vestigii democratice. Abia în clipa când a realizat că riscă să piardă în lupta cu supraveghetorul aparatului, Koba Djugașvili, cunoscut ca Stalin, Troțki a devenit un îndârjit avocat al democrației interne de partid. Dar nu a pus sub semnul întrebării religia partidului așa cum o revelase Lenin. Citând în 1924 proverbul englez, „Right or wrong it’s my country”, Troțki își mărturisea, de o manieră de-a dreptul evlavioasă, iubirea de Partid: „Right or wrong it’s my Party”. Această psihologie a devoțiunii necondiționate avea să facă ravagii în deceniile următoare. Pe ea a pariat Stalin în anii Marii Terori.

De ce a pierdut Troțki în lupta cu Stalin, personajul pe care l-a descris drept „cea mai eclatantă mediocritate din Comitetul Central”? Tema cere un eseu separat. Să spun aici că una din rațiuni a fost non-bolșevismul lui Troțki din perioada de până la revenirea în Rusia în 1917. Suferea, așadar, de un deficit de legitimitate pe care Stalin, Zinoviev și Kamenev au știut să-l exploateze și să-l hiperbolizeze. Apoi, era starea de epuizare a aparatului bolșevic, lipsa de suport pentru frazeologia bombastic-internaționalistă a facțiunii troțkiste (din care a făcut parte și Cristian Rakovski). După 1933, în exil, Troțki a început să opereze cu conceptul de totalitarism pentru a descrie sistemele birocratic-dictatoriale din URSS și din Germania nazistă. A respins însă cu mânie ipoteza că statul întemeiat de Lenin și de el, în 1917, era de la început un experiment totalitar. A preferat să vadă în Stalin un trădător al programului pretins emancipator al bolșevismului, a scris rânduri înflăcărate despre tânărul Lenin. A continuat să celebreze violența. În ultimii ani de viață, a încercat să termine o biografie a lui Stalin. N-a apucat, dar ultimele rânduri spun clar cum vedea el istoria comunismului rus sub Stalin: dacă Iuda ar fi ajuns să scrie versiunea sa asupra patimilor lui Isus, el ar fi apărut drept adevăratul discipol, iar ceilalți apostoli drept trădători infami. În articole și în corespondența personală îl numea Cain-Djugașvili. Acesta, la rândul său, citea zilnic „Buletinul Opoziției”, făcea însemnări atente pe cărțile inamicului său mortal. Pregătea metodic răzbunarea finală.

XS
SM
MD
LG