Linkuri accesibilitate

Spiritul revoluționar se prevalează de categorii politice „tari”, împarte lumea în tabere ireconciliabil opuse, în prieteni și dușmani. În România, cel puțin, acestea sunt vorbe fără noimă, afirma și Mihail Sebastian, iar diagnosticul său uimește încă prin perenitate: „…stânga și dreapta românească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradicții. Lipsei lor de conținut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personală care le golește de orice conținut. E o discrepanță strigătoare la cer între ceea ce spun oamenii și ceea ce fac ei, e un dezacord între scrisul lor și viața lor. Democrați cu scandaloase averi, socialiști cu strălucitoare carieră mondenă, teologi cu chef și temperament - e prea plină societatea noastră de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem în democrația, în socialismul și în ortodoxia lor”. Aceste cuvinte au fost scrise acum mai mult de 80 de ani, dar avem impresia că ele surprind o realitate care ne este, vai, extrem de familiară...

Sigur, cu toții trecem prin schimbări de opinii, lumea nu este statică, putem avea iluzii la un moment dat, erori de apreciere, naivități, opțiuni de moment pe care apoi le regretăm. Să ne amintim de Malraux, de Claude Roy, de Marguerite Duras, de Pierre Daix, chiar de Merleau-Ponty. Sebastian însuși nu a fost ferit de ispita demonismului, cum a demonstrat Marta Petreu într-un remarcabil studiu despre relația dintre autorul romanului De două mii de ani și Nae Ionescu. Aici ne referim la Cum am devenit huligan, nu la întregul itinerariu spiritual al celui care avea să scrie unul dintre cele mai impresionante documente (Jurnalul) despre prigoana evreilor în anii războiului, o carte menită să dăinuie ca probă a supraviețuirii spiritului în cele mai negre condiții imaginabile.

Hannah Arendt scria cândva despre dificultatea de a judeca varii biografii implicate în „furtunile ideologice ale secolului XX”. Cred că avea dreptate: ceea ce apare azi ca opțiune clară, precisă, a fost, în special în perioada interbelică, un fenomen mult mai complex, în fapt o reacție înnebunitoare la criza liberalismului și a democrației în genere. În anii 1930, gânditorul francez Élie Halévy a remarcat venirea pe lume a ceea ce a numit l’ère des tyrannies.

Când vorbesc adesea despre conceptul de metapolitică, elaborez de fapt pe marginea modelului propus de Peter Viereck în cartea omonimă, cu o prefață de Thomas Mann (Metapolitics. The Roots of the Nazi Mind, New York: Capricorn Books, 1965). El a împrumutat acest concept dintr-o scrisoare deschisă adresată lui Richard Wagner de către Constantin Frantz în 1878: „Pentru a fi autentic germană, politica trebuie să devină metapolitică. Cea din urmă este pentru obișnuita politică anodină ceea ce este metafizica pentru fizică”. Deci, pentru Viereck, cuvântul exprimă „mult mai adecvat decât orice alt termen existent în dicționar, foarte ostentativul misticism care ține laolaltă filosofia politică, economică și națională a lui Wagner și Hitler într-o unitate de sine stătătoare—și foarte germană”. Pentru Viereck, metapolitica este „o ideologie semi-politică care rezultă din împletirea a patru elemente distincte”. Acestea patru sunt „romantismul (...) știința rasismului; un vag socialism economic, protestând, uneori demagogic, alteori sincer împotriva materialismului capitalist; și presupusele forțe supranaturale și subconștiente ale colectivității Volk”.

În cele din urmă, consider că o cheie pentru înțelegerea unor asemenea pasiuni radicale este de găsit într-un text scris de Paul Nizan în 1934. Acolo, filosoful francez îi compara pe André Malraux și Martin Heidegger, dar trebuie să ne amintim și că, la acel moment, primul era o vedetă a stângii franceze pro-sovietice și anti-fasciste, iar cel de-al doilea acceptase deja să devină rectorul Universității din Freiburg sub patronaj nazist. Discursurile lui Malraux au sunat șocant de similar cu cel al lui Heidegger în calitate de rector. Filosoful german exalta „grandoarea istorică a nazismului”, în vreme ce francezul, pe aceea a bolșevismului. Nizan a observat că scrierile lui Malraux și Heidegger (și aș adăuga și primele gânduri filosofice ale lui Cioran pe această listă scurtă) erau îmbibate de anxietate, disperare și „o solitudine fără remediu a condiției umane”. Numai plecând de la astfel de constatări și puneri în context putem înțelege mai mult din teribilul tumult ideologic al veacului trecut...

XS
SM
MD
LG