În perioada în care lucram la definitivarea volumului Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, mi s-a părut fascinantă o analiză propusă de Pavel Țugui, martor crucial al momentului iunie 1957. Este vorba de plenara CC al PMR la care Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi erau eliminați din eșalonul suprem de partid. La aceeași plenară, ne reamintește P. Țugui, Grigore Preoteasa a fost ales secretar al CC și membru supleant al Biroului Politic, însărcinat cu chestiunile culturii și ideologiei. Cu alte cuvinte, se prefigura înlocuirea lui Leonte Răutu la cârma acestui sector esențial pentru regimul totalitar din România. Catastrofa aviatică din noiembrie 1957, când Preoteasa își pierdea viața la Moscova, a dus la revenirea lui Răutu în poziția-cheie a acestui domeniu. Pentru Pavel Țugui, Preoteasa ar fi simbolizat promisiunea unei anumite liberalizări, câtă vreme Răutu era exponentul liniei cominterniste.
Mi-e teamă că lucrurile sunt un pic mai complicate: și Preoteasa, și Răutu erau devotați fără rezerve lui Dej, iar rolul lui Răutu după 1960, inclusiv în pregătirea divorțului de Moscova și în politica de deschidere culturală, nu poate fi neglijat. Este însă cert că o discuție normală despre abuzurile din cultură în anii stalinismului fanatic nu putea avea loc câtă vreme Răutu continua să dicteze politica ideologică a PMR. Tot astfel, ar merita adâncită discuția propusă de Pavel Țugui asupra rolului lui Miron Constantinescu în relaxarea culturală de după 1955. Cu ani în urmă, și poate nu fără motive întemeiate, Florin Constantiniu îmi reproșa o anumită idealizare a posibilului rol al lui Miron Constantinescu drept lider al unei facțiuni antistaliniste. Pavel Țugui aduce în cartea sa detalii elocvente privind confruntările politice la vârf, pledând astfel pentru evitarea unui demers simplist și uniformizant. Ceea ce reiese ține de existența unei competiții între adepții stalinismului internațional, dintre care unii convertiți la hrușciovism, și promotorii stalinismului național. Ofensiva împotriva a ceea ce Țugui numește „rollerism”, de pildă, coincidea cu o relansare a temei omogenizării naționale, care avea să facă o stranie carieră sub Ceaușescu, împiedicând de fapt analizele istorice demistificatoare. Miturile rolleriste erau înlocuite astfel prin miturile stalinismului național.
Nu intru acum în alte importante subiecte. Țin totuși să amintesc faptul că, în toamna lui 1956, în România au avut loc serioase frământări în mediile studențești, soldate cu arestări, procese și persecuții în masă (la București, Timișoara, Cluj). Mă miră faptul că în amintirile sale dl. Țugui a ales să se refere la o posibilă amenințare revizionistă maghiară la adresa României, asociată cu guvernul revoluționar al lui Imre Nagy. Din tot ce am citit eu, inclusiv volumul editat de Mihai Retegan, precum și amintirile celor implicați în amintitele mișcări, sugerează că nu iredentismul era sursa panicii conducerii PMR, ci teama că ideile democratic-revoluționare ale insurgenților din Budapesta ar fi putut genera o explozie și în România. Tot astfel, desființarea universității maghiare „Bolyai” din Cluj, prin unificarea forțată cu Universitatea română „Babeș”, nu ținea, îndrăznesc să cred, nici de eficiență, nici de dorința profesorilor maghiari, ci de strategia înregimentării și controlului total promovată de Dej și grupul său.
Ar mai fi multe de glosat pe marginea memoriilor lui Pavel Țugui: între altele, referința la existența unui misterios jurnal al lui Emil Bodnăraș (1904—1976), confiscat de Securitate imediat după moartea acestuia; conflictele autorului cu protejații lui Răutu (Florența Rusu, Sașa Mușat, S. Știrbu, ș.a.m.d.). Am așteptat apoi cu nerăbdare ca domnul Țugui să publice un volum în care să ne descrie în detaliu atmosfera din Direcția de Propagandă și Cultură, jocurile de culise, rolul fostului său coleg Paul Niculescu-Mizil și câte altele. M-ar fi interesat, de asemenea, cum vedea el momentul 1958, cu sinistra plenară din iunie și reluarea „vânătorilor de vrăjitoare” fracționiste și revizioniste.
Un lucru este limpede: aberațiile stalinismului radical, mai cu seamă în cultură, au lăsat în urmă destine distruse, creații sufocante, mizerie și disperare morală. Anihilarea elitelor și umilirea valorilor naționale în anii ’50 au fost urmărite cu perversă fervoare, pentru a elimina orice formă de rezistență intelectuală și a asigura monopolul ideologic al unor forme pe cât de sectare, pe atât de absurde, sterpe și mortificante. Pe de altă parte, resuscitarea valorilor naționale, atât sub Dej, cât mai ales sub Ceaușescu, nu a fost expresia unei transformări sistemice, ci doar un nou mijloc de consolidare a unui regim suferind ab initio de un chinuitor deficit de legitimitate.
