Linkuri accesibilitate

Autor al best-seller-ului Lenin’s Tomb, publicat în 1993, David Remnick este unul dintre cei mai avizați analiști ai fenomenului postcomunist din ceea ce s-a numit Uniunea Sovietică. Director al revistei New Yorker, Remnick a propus, acum 20 de ani, într-un număr din 23 mai 1996 al prestigioasei publicații The New York Review of Books o interpretare a ascensiunii politice, ca și a formulei ideologice reprezentate de liderul neocomunist rus de la acea dată Ghenadi Ziuganov (n. 1944).

Textul mi se pare extrem de actual. În viziunea lui Remnick, Ziuganov reprezenta atunci un anumit segment al fostei nomenclaturi de partid, anume acel grup care continua să nutrească nostalgii pentru timpurile de autoritarism imperialist și de monolit polițienesc. Idolii lui Ziuganov, așa cum apăreau ei din cărțile și broșurile semnate de acest fost „instructor” al Secției de propagandă a PCUS, erau, înainte de toate, Lenin, care era prezentat ca un mare conducător de stat, dar și ca o personalitate morală, propulsată în galeria unor Buddha sau Mahatma Gandhi. Stalin însuși era glorificat ca un veritabil strateg militar, căruia i se atribuia un rol esențial în victoria asupra Germaniei naziste. Apoi, erau menționați de Ziuganov ca figuri inspiratoare Iuri Gagarin, Stahanov, mareșalul Jukov și, simptomatic, Iuri Andropov.

Ceea ce era alarmant în această contribuție politică și ideologică pe care o simboliza Ziuganov ținea de alianța dintre forțele nostalgic-bolșevice și cele fundamentalist-naționalist ruse. Oricât ar părea de bizar, sublinia în anii ’90 și Remnick, aceste grupuri s-au unit în atacul lor concertat împotriva principiilor și instituțiilor democrației liberale. Argumentul bolșevicilor pravoslavnici era înainte de toate etnocentric, antioccidental, anticatolic și antisemit. Capitalismul, ori mai exact spus economia de piață, era denunțat în numele unor valori indigeniste și arhaizante. Remnick arăta că o cauză a acelei recidive național-bolșevice consta în subestimarea de către Boris Elțin și „partida democratică” a nevoii de repere ideologice, în special în timpuri atât de confuze și chiar traumatizante precum cele de după prăbușirea imperiului sovietic. Ceea ce ofereau Ziuganov și suporterii săi era un amalgam eclectic de idei egalitariste și teze șovin-populiste. Doar aparent opuse, aceste teme ale extremei stângi și ale extremei drepte se unifică și funcționează ca substanță ideologică resentimentară: proprietatea privată, capitalul bancar, instituțiile financiare occidentale, toate acestea erau anatemizate în numele purității naționale.

Ziuganov însuși a devenit la un moment dat liderul unei coaliții de grupuri aparent diferite ca opțiuni ideologice, a cărei denumire ne-a readus în memorie epoca imediat postrevoluționară din România: Frontul Salvării Naționale. Fundamentul acelei orientări îl reprezenta obsesia trădării, a „calului troian”, a infiltrării inamicului în interiorul „cetății asediate”. Repetate la infinit, aceste formule rudimentare căpătau valoare magică. Inamicii politici erau denunțați ca exponenți ai forțelor „satanice”, interesate în dizolvarea identității naționale ruse. Nu doar Mihail Gorbaciov și Aleksandr Iakovlev, ci și Boris Elțin erau acuzați de toate păcatele politice imaginabile, înainte de toate, de vătămarea interesului național. Disoluția URSS devenea pentru aceștia o impardonabilă crimă, pusă la cale de „oficine” specializate în conspirații și subversiuni.

Adevăratul ideolog al neobolșevismului „alb” era prozatorul și reporterul militar Aleksandr Prohanov (n. 1938), actualmente membru al secretariatului Uniunii Scriitorilor din Federația Rusă, cunoscut pentru opțiunile sale violent xenofobe. Alte figuri influente în cercul lui Ziuganov erau matematicianul ultranaționalist Igor Șafarevici (1923—2017), cândva apropiat de Aleksandr Soljenițîn, precum și o serie de scriitori și critici literari neostaliniști grupați în jurul revistei Naș sovremennik și al cotidianului Sovietskaia Rossia.

Cunoscutul istoric și gânditor politic polonez Adam Michnik formula tranșant într-un interviu riscurile asociate cu oricare victorie generică a forțelor neocomuniste: „Nu mi-e teamă de Rusia; mi-e teamă pentru Rusia”. Cu alte cuvinte, riscul reconstituirii unui imperiu cu veleități global-expansioniste nu trebuie exagerat. Există însă primejdia aventurilor locale, a persecutării grupurilor și mișcărilor democratice, a instituirii unei politici bazate pe exclusivism etnic, panică și ură. Oricine a citit măcar câteva texte publicate de-a lungul anilor în lunarul Zavtra, direct legat de Ziuganov și de PC al Federației Ruse, partid care nu mai departe de 2015 număra aproape 600.000 de membri, a putut constata retorica vehement anti-intelectuală și anti-liberală, cultul unor cețoase valori ancestrale ale spiritului ortodox-slav, precum și exaltarea forței militare. Ceea ce conta era mobilizarea tuturor resurselor emoționale pentru câștigarea unui electorat derutat și exasperat de costurile reformei.

Spre deosebire de foștii comuniști polonezi, care s-au deplasat dinspre roșu spre „roz”, în cazul Rusiei direcția a fost mereu dinspre roșu spre „brun”, adică spre ceea ce s-ar putea numi „stalino-fascism” (ori „comunazism”). Viitorul Rusiei a depins după 1991 și încă depinde de capacitatea forțelor pluraliste de a-și depăși disensiunile și de a face corp comun împotriva ofensivei neo-totalitare reprezentată în zilele noastre și de politica lui Vladimir Putin. Pericolul noului (sau mai vechiului) experiment dictatorial întemeiat pe revanșă, fervoare mesianică și manipulări naționalist-rasiste este, în Rusia, cât se poate de palpabil...

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG