Linkuri accesibilitate

Liberalismul nu este doar o doctrină, ci și un program politic, economic, social și moral, asociat cu ascensiunea individului civic în epoca modernă. Mai simplu spus, liberalismul implică drept condiție sine qua non respectarea drepturilor individului ca reazem al comunității. Accentul cade așadar în această viziune pe individ și drepturile sale, stat de drept, participare universală, respectarea procedurilor și posibilitatea tragerii la răspundere a funcției publice. Tradiția liberală insistă asupra suveranității populare ca alternativă la absolutism, tiranie, sau dictatură oligarhică. În secolul XX, principalii inamici ai liberalismului s-au recrutat din rândul mișcărilor totalitar-colectiviste. Nu trebuie însă uitat că există poziții antiliberale și în rândurile religiilor tradiționale, ca să nu mai vorbesc despre diversele fundamentalisme antimoderne pentru care individul se subordonează autorității „voinței colective” așa cum o definesc sacerdoții dogmei.

Principala valoare pe care o susține proiectul liberal este aceea a libertății, înțeleasă în chip auto-constructiv, deci fără necesitatea unor justificări exterioare. Ceea ce nu înseamnă că se pierde din vedere semnificația altor valori, între care egalitatea și echitatea (înainte de toate în plan economic și social) joacă un rol esențial în constituirea a ceea ce se numește „societatea bună” (the good society). Liberalismul privește libertatea în chip diferențiat, distingând între libertățile pozitive (de asociere, de expresie, de informare) și cele negative (deci acelea care protejează individul de intruziunile unui guvernământ omniprezent și cu ambiții de mereu crescând control). Prin urmare, liberalismul conține trei nuclee a căror interacțiune conferă ordinii democratice semnificație, viabilitate și credibilitate: economic, politic și juridic.

Liberalismul politic la sfârșitul secolului XX si in noul veac este direct legat de experiențele autoritare și de resurecția democratică a ultimelor decenii. Fără a fi unica ideologie a societății deschise, liberalismul a fost în această perioadă o modalitate privilegiată de raportare inter-individuală, fiind expresia unui consens legat de universalizarea principiului egalității în fața legii. Liberalismul fricii, despre care scria cunoscuta gânditoare americană Judith Shklar (1928-1992), este așadar înrădăcinat în memoria politică a secolului trecut, deci în conștientizarea primejdiilor autoritare și a riscului repetării unor experimente terorist-colectiviste pe cât de detestabile etic, pe atât de distructive din punct de vedere social, cultural și general-uman. Acest liberalism al fricii are doar un singur scop fundamental: să asigure condițiile politice necesare pentru exercitarea libertății personale.

Tradiția liberală își caută precursorii în eforturile de a constitui comunități politice bazate pe egalitatea în fața legii, controlul popular al instituțiilor publice, așadar în opoziție cu diversele elitisme aristocratice. Participarea de masă ascunde, firește, riscul atomizării și alienării, al apariției unor formule pretins egalitare care permit supremația unui număr limitat de indivizi. Afirmarea clasei de mijloc ca subiect politic și viziunea contractualistă au făcut posibilă consolidarea proiectului liberal prin îmbrățișarea noțiunii de lege naturală ca garant al dreptului la „viață, libertate și proprietate” (aici merită amintită distincția dintre Madison și Jefferson: acesta din urmă insista asupra dreptului la căutarea fericirii). Deși unii gânditori îl menționează pe Rousseau între precursorii liberalismului democratic, trebuie insistat asupra ambiguității conceptului de voință generală. În lumina tragediilor secolului XX, este greu să nu observăm că noțiunea conține potențial visul iacobin și ulterior leninist al unor elite luminate, pentru care masele sunt folosite în vederea atingerii unor scopuri presupus umaniste.

Împotriva acestei tentații autoritare, Tocqueville insista pe rolul asociațiilor intermediare, deci al societății civile. Separarea puterilor și consensul guvernaților sunt pilonii democrației liberale. Acest consens se constituie însă prin competiția bazată pe recunoașterea principiilor esențiale ale ordinii democratice, deci pe admiterea și încurajarea pluralismului (multiplicitatea centrelor de acțiune și inițiativă). Liberalismul fricii are ca scop fundamental limitarea tentativelor de îngrădire a libertății, de constrângere, violență și cruzime politică. Spre a o cita pe Judith Shklar: guvernământul limitat și responsabil este direct legat de convingerea, esențială pentru spiritul toleranței, privind legitimitatea rezistenței împotriva oricăror forme de arbitrariu statal, înainte de toate cele legate de acțiunile abuzive ale forțelor militare, paramilitare ori polițienești. Această frică, în fapt o suspiciune întemeiată pe memorie și cunoaștere, este substratul unui liberalism care a renunțat la optimismul originar și înțelege că universul politic este populat cu ispite dintre cele mai primejdioase. Scopul acestui liberalism este tocmai reducerea fricii și cruzimii din relațiile interumane. A crede că liberalismul democratic e un lux destinat societăților industriale avansate este o eroare. În niciun caz nu trebuie adoptate toate implicațiile tezei lui Francis Fukuyama privind sfârșitul istoriei pentru a recunoaște că proiectul liberal democratic este la ora actuală supus unor încercări politice adverse. Nu este suficientă existența instituțiilor democratice ori a alegerilor libere pentru ca o societate să fie cu adevărat liberală. Un ethos democratic, deci o voință a cetățenilor de a lupta pentru menținerea democrației și o îmbrățișare a principiilor toleranței și încrederii sunt necesare pentru ca pluralismul să nu degenereze în opusul său.

XS
SM
MD
LG