Linkuri accesibilitate

Excelentul documentar al lui Alexandru Solomon despre „marele jaf comunist” a oferit cadrul istoric de referință, dar a evitat să lanseze ipoteze și, cu atât mai puțin, explicații definitive. Ficțiunea însă, cum știm, se poate apropia de adevăr pe căi ce țin de intuiție, imaginație, empatie. Se poate ca ficțiunea, adică filmul lui Nae Caranfil din 2013 (Mai aproape de lună), de pildă, să ofere chei pentru dezlegarea unui mister care plutește de decenii în legătură cu ceea ce a intrat în istorie sub numele de „banda Ioanid”.

Afacerea „bandei Ioanid” este una din cele mai tenebroase din istoria comunismului românesc. Pe scurt, în 1959, în anul când regimul sărbătorea cu mare pompă 15 ani de la 23 august 1944, un grup de foști ilegaliști, toți de origine evreiască, unii dintre ei intelectuali cu poziții importante, inclusiv o femeie (Monica Alfandari-Sevianu) au atacat o sucursală a Băncii Naționale. În chip uluitor, în plin totalitarism, se producea un „hold-up” de tipul Bonnie și Clyde.

M-am ocupat de mulți ani de această afacere. Mama mea, colega la Institutul de Igienă din București cu soția unuia dintre „bandiți” (Harry Obedeanu) mi-a povestit despre filmul „Reconstituirea” prezentat în epocă la diverse ședințe menite să stârnească indignarea „oamenilor muncii” împotriva „lipitorilor sioniste”. În epocă, familia mea locuia pe strada Grigore Mora, deci pe aceeași stradă cu astrofizicianul Paul Ioanid (născut Leibovici). Casa sa se afla vizavi de fosta vilă a Principesei Ileana, în care pe atunci locuia Anton Moisescu (adjunctul lui Apostol la sindicate, membru al CC). Fratele lui Paul, colonelul de miliție Alexandru Ioanid fusese căsătorit cu sora Marthei Cziko, soția omnipotentului Ministru de Interne, membru al Biroului Politic și șef al Securității, Alexandru Drăghici. Fiul lor, Alexandru (cu diminutivul Sanyi), astăzi matematician în Anglia, căsătorit cu o fostă colegă a mea de școală, după divorțul tatălui său de sora Marthei, a preluat numele de familie al mamei sale. Apoi, după ce acesta s-a remăritat cu ilegalistul Galiș, a devenit Alexandru Galiș (vezi mărturisirile sale din Jurnalul Național și din film).

Acum câțiva ani, Irene Lusztig, absolventă a școlii de film de la Harvard, a făcut un film documentar intitulat, ca și filmul de propagandă din epocă, regizat de Virgil Calotescu, Reconstruction (Reconstituirea). Împreună cu istoricul Radu Ioanid (nicio legătură cu frații implicați în afacerea din 1959), am fost consultant al acelui film. La școala de film de la Harvard, Irene a fost colegă cu fiul unui coleg de-ai mei de catedră de la Universitatea Maryland. Prin Josh Oppenheimer (autorul formidabilului documentar The Act of Killing), am cunoscut-o pe Irene. Filmul era un efort de a înțelege viața bunicii sale: Irene era nepoata de fiică a Monicăi Sevianu (vezi și amintirile Monicăi Lovinescu despre Monica Sevianu, cea care a cunoscut-o în închisoare pe mama scriitoarei, Ecaterina Bălăcioiu). Pe unchiul ei, Gadi (astăzi, din câte știu, redactor la Kol Israel), îl întâlnisem cândva la 2 Mai. Nimeni nu vorbea deschis despre ce se petrecuse în acel misterios episod. Unul dintre cei direct implicați în arestarea fraților Ioanid a fost cel mai bun prieten al lui Alexandru, colonelul de securitate Hristache Zambetti. Personaj taciturn, cultivat și ironic, ilegalist și absolvent al Academiei Comerciale, avea să devină, în anii ’70, vicepreședintele Camerei de Comerț a RSR. În mai 1971, în Scînteia, era pe lista înaintărilor în grad a unor ofițeri în rezervă. Ajungea general-maior. Partidul își sărbătorea semicentenarul răsplătindu-i pe cei care serviseră Cauza. Din păcate, Zambetti nu și-a scris memoriile...

XS
SM
MD
LG