Linkuri accesibilitate

Adagiul „Nimic nou sub soare” este ispititor, nu însă și adevărat. Nu se pot nega elementele de noutate ale experimentelor mesianic revoluționare din veacul XX, deși ele sunt, firește, legate de constelații ideatice care le-au precedat și le-au inspirat. Totalitarismul s-a născut în condițiile de neo-barbarizare europeană și globală generate de Primul Război Mondial. Istoricul Eric Hobsbawm a vorbit despre această erupție a barbariei în cartea sa The Age of Extremes. A fost expresia unor stări de malaise, disperare, frustrare, debusolare, dezrădăcinare la nivelul unor largi straturi sociale. A predicat omogenizarea completă a corpului politic și a respins tradiția drepturilor omului și cetățeanului. A pretins că rezolvă toate problemele sociale, economice și morale prin declanșarea unui război civil internațional menit să culmineze prin dispariția vechii ordini și geneza uneia noi.

Asistăm azi la o nouă ofensivă împotriva valorilor liberale, contestate de partidele-mișcări totalitare. Mă refer, desigur, la islamismul revoluționar, dar și la putinism. Civilizația burghez-liberală este contestată cu aceeași ferocitate cu care era atacată, în anii ’20, Republica de la Weimar. Se dispută proiectul Luminilor, intelectuali celebri susțin revoluții obscurantiste. Ne întâlnim cu un nou nihilism situat la confluența dintre relativismul post-modern, pe de-o parte, și pasiunea utopică resuscitată.

Nu e vorba de comunismul clasic, ci mai degrabă de un construct eclectic, așa cum este ceea ce Alain Besançon numește la pensée Poutine. Motive fasciste se contopesc cu mituri neo-leniniste. Neo-totalitarismul este baroc și negativist, se definește, mai presus de orice, prin faptul că este anti-. Obsesiile sale sunt anti-liberalismul, anti-occidentalismul, anti-americanismul și antisemitismul. Rămâne de văzut care vor fi avatarurile acestei erupții a resentimentului politic, dar putem afirma fără teamă că greșim că nu ne aflăm nicicum în apropierea a ceea ce Francis Fukuyama, un gânditor din școala straussiană (a fost studentul lui Allan Bloom), anunța acum mai bine de un sfert de veac drept iminent și inevitabil—sfârșitul Istoriei.

Totalitarismul s-a dorit un răspuns definitiv la problema salvării imanente, hic et nunc, ca „salt din imperiul necesității în acela al libertății”. Cum problema rămâne una insolubilă, totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct. Neo-nihilismul cauterizează simțul moral, promite aventuri eroice și deschide poarta pentru revenirea unor demoni pe care îi credeam înfrânți.

Pe de altă parte, nihilismul, într-un sens mai filosofic, înseamnă că nu există obiective morale și niciun bine sau rău absolute. Această idee vine de departe în timp și transcende relativismul cultural modern înspre adâncimi și întunecimi sondate până acum, din păcate, de prea puține ori.

Faimoasa declarație a lui Nietzsche, probabil scrisă în 1884, cum că „Totul este fals! Totul este permis!” stipulează cu o concizie uluitoare realitatea fundamentală a unei lumi în care nimic nu mai este sacru sau interzis. Nietzsche a crezut că realitatea unei lumi desacralizate începea să apună peste conștiința culturii occidentale la sfârșitul secolului al XIX-lea. „Ceea ce relatez”, spunea el, „este istoria următoarelor două secole. Descriu ceea ce va veni, ceea ce nu mai poate fi împiedicat să vină astfel: sosirea nihilismului”. Nietzsche a considerat că tipul de „cunoaștere nefericită” care poate fi extras din această lume dionisiacă și fără limite fusese cel mai bine sintetizat într-o remarcă a bătrânului satir Silenus: „Ce-i cel mai bine pe lume este de neatins pentru noi: să nu fim născuți, să nu fim, să fim nimic. Dar al doilea lucru bun pentru tine este să —mori cât mai curând”. Această disperare care rezultă din experiența unei lumi fără limite și sens stă la baza a ceea ce mai târziu a numit, din ce în ce mai des, nihilism.

Nietzsche a descris nihilismul ca pe „cel mai straniu dintre toți oaspeții”, ca având multe forme și simptome, dar i-a localizat originea în căutările platonice și creștine ale adevărului, mai ales apariția uneia din virtuțile cardinale: probitatea intelectuală sau onestitatea—în germană, Redlichkeit (vezi și Karl Jaspers). A fost tocmai voința unei cunoașteri ca adevăr cea care a dus finalmente la recunoașterea minciunii culturii și limitărilor ei.

Sau, cum chestiona tot el în Voința de putere: „Ce anume înseamnă nihilism? Înseamnă că cele mai înalte valori se devalorizează pe sine”.

XS
SM
MD
LG