Ramiz Alia (1925—2011) a fost mâna dreaptă, vreme de decenii, a gangsterului totalitar Enver Hoxha (1908—1985), cel care a îndeplinit fără murmur poruncile tiranului stalinist de la Tirana, dar și cel care a acceptat să tolereze auto-distrugerea citadelei comuniste din Balcani. Născut într-o familie musulmană, Ramiz Alia a studiat la faimosul Liceu Francez din capitala albaneză, apoi, în anii războiului, s-a înrolat în detașamentele de partizani comuniști conduse de Enver. A devenit unul din principalii propagandiști ai unui regim de o cruzime fără margini. O dictatură care și-a găsit și ea apologeți în Vest, inclusiv, la un moment dat, politologul francez Maurice Duverger.
Ramiz Alia a supravegheat, în anii ’50, educația și cultura. S-a situat de partea lui Hoxha în refuzul de-stalinizării și în ruptura spectaculoasă, din 1960, cu Nikita Hrușciov (subiectul unui roman de Kadare, Iarna singurătății noastre, tradus în franceza sub titlul Le grand hiver). A sprijinit alinierea cu China maoistă, apoi politica aberantă de autarhie absolută promovată de despotul tot mai sângeros, tot mai îndrăgostit de propria sa imagine. Personaj central în acel regim de sultanism ideocratic, Ramiz Alia a contribuit esențial la cultul personalității lui Hoxha, în multe privințe asemănător cu acela al lui Ceaușescu în România. Enverismul, asemeni kimirsenismului, asemeni ceaușismului ori dejismului, a fost expresia a ceea ce Ken Jowitt numește „pariah communism” (comunism de tip paria), un concept pe care m-am străduit să-l dezvolt în lucrările mele, inclusiv în Stalinism pentru eternitate (Polirom, 2005) și în alte scrieri.
Cum reiese din excelenta carte Sinistra doamnă a lui Fahri Balliou despre Nexmije Hoxha, văduva lui Enver ajunsă azi la 96 de ani, aceasta l-a privit pe Ramiz Alia ca pe un membru al propriei familii, a fost de fapt patroana sa din umbră. Marele scriitor Ismail Kadare a scris cuvântul înainte al ediției românești a acestei fascinante cărți, eu am scris argumentul volumului, ocupându-mă de rolul „tovarășelor de viață și de luptă” ale liderilor comuniști (Nadejda Krupskaia, Nadejda Allilueva, Elena Ceaușescu, Jovanka Broz, Jeannette Vermeersch-Thorez, Lotte Ulbricht, Nilde Jotti-Togliatti, Mirjana Markovici, soția lui Miloșevici, etc.).
Când Mehmet Shehu, principalul acolit al lui Enver a fost acuzat de conspirație și forțat să se sinucidă (ori a fost ucis?), șansele lui Ramiz de a-i succede lui Enver au crescut astronomic. Nu era el adjunctul etern, servitorul obedient care îndeplinise cele mai cumplite ordine, inclusiv îngroparea de vii a adversarilor reali ori imaginari ai liderului maxim? Nu participase el cu ardoare la acțiunile de prigoană împotriva clericilor și la aplicarea maniacală a articolului „constituțional” care interzicea religia?
După moartea lui Hoxha în 1985, Alia a schimbat macazul și a deschis, la început cu extremă prudență, unele din supapele de respirație în cadrul acelui sistem totalmente aberant și asfixiant. Cel care fusese artizanul represiunii absolute și al unui control delirant, de-a dreptul orwellian, asupra populației terifiate, devenea, mai mult sau mai puțin subit, campionul relaxării. Parte din motivația sa era legată de abisala criză economică și socială din Albania. Parte era efectul de difuziune a ideilor reformiste promovate de Gorbaciov. Alia a anulat prohibiția religiei, a liberalizat cenzura, a deschis Albania spre vecinii ei. A renunțat la atacurile isterice împotriva „revizionismului”, a înlăturat portretele lui Lenin și Stalin din clădirile publice, a încurajat, spre stupoarea văduvei lui Enver și a ciracilor acesteia, dezenverizarea, deci destalinizarea, partidului comunist. Era însă prea târziu, nu era suficient, forțele schimbării revendicau modificări sistemice și nu doreau ca acestea să fie întreprinse de oamenii compromiși prin participarea la crimele regimului totalitar, la construirea monstruosului Gulag albanez.
Ramiz Alia a fost înlăturat de la conducerea țării în 1992, a fost arestat, a fost condamnat pentru corupție în 1994, a profitat de starea de haos din acea perioadă pentru a părăsi închisoarea rămasă fără gardieni. A plecat, după toate probabilitățile, în Grecia, unde locuia una din fiicele sale. Alte surse susțineau chiar că ar fi ajuns în Suedia. Se pare că s-ar fi întors în Albania în 1998, dar informația nu este confirmată de date precise. A preferat să dispară în ceața uitării, nu se știe exact ce-a făcut în ultimii ani, cu cine se vedea, ce gânduri și amintiri îl bântuiau. Va fi avut remușcări pentru anii în care a fost flagelul regimului Hoxha? Își va fi amintit de Koci Xoxe, acel Pătrăşcanu, Kostov ori Rajk al Albaniei ucis într-unul din primele procese-spectacol din Europa de Est stalinizată? De Liri Belishova, executată și ea câțiva ani mai târziu? De Mehmet Shehu, fost voluntar în Brigăzile Internaționale din Spania, prim-ministru și succesor desemnat al lui Hoxha, stigmatizat drept agent imperialist și obligat să moară în circumstanțe încă misterioase? De miile de țărani lichidați în anii colectivizării? De intelectualii umiliți și supuși celor mai abjecte ritualuri ale degradării umane?
„Viața nu înseamnă devotament pentru o persoană, ci pentru o idee”, afirma Ramiz Alia în 1992. Asemeni lui Ceaușescu, el a fost un zelot al stalinismului. A dovedit însă mai multă flexibilitate, a înțeles că modelul economic bolșevic este falimentar. Cu moartea în suflet, a acceptat pluralismul. A recunoscut că „nu există alternativă la economia de piață”. Niciodată, sub nicio formă, Nicolae Ceaușescu n-ar fi subscris la o asemenea erezie. Tot în 1992, Ion Iliescu se mai afla încă în căutarea celei „de-a treia căi” între socialism și capitalism…
