Linkuri accesibilitate

Pentru filosoful polonez Leszek Kołakowski (1927—2009), bolșevismul și fascismul au reprezentat două încarnări ale prezenței funeste a diavolului în istorie: „Diavolul... a plăsmuit state ideologice, cu alte cuvinte, state a căror legitimitate este legată de faptul că stăpânii lor sunt stăpâni ai adevărului. Dacă te opui unui asemenea stat sau sistemului său, ești un inamic al adevărului” (vezi Leszek Kołakowski, Modernity on Endless Trial, Chicago: University of Chicago Press, 1990, p. 189).

Ambele mișcări au pretins să purifice umanitatea de agenții corupției, decadenței și disoluției, și să redea o presupus pierdută unitate a umanității (excluzându-i, desigur, pe cei percepuți ca subumani, inamici sociali și de rasă). Pentru comuniști, demonul era reprezentat de proprietatea privată, burghezie, preoți, culaci. Naziștii au identificat ca surse ale tuturor calamităților, „plaga” evreiască, „iudeo-bolșevismul”, „iudeo-plutocrația” și marxismul. Fascismul (și varianta lui radicală, nazismul) a fost ferm anti-comunist. În anii 1930, stalinismul a transformat antifascismul într-un pilon al propagandei sale, seducând intelectualii și galvanizând mișcările de rezistență de pretutindeni. Într-adevăr, în absența retoricii antifasciste, este greu de imaginat stalinismul devenind un asemenea magnet extraordinar pentru atât de mulți indivizi, altfel inteligenți și rezonabili. Acești oameni erau convinși că prin sprijinirea fronturilor populare, în special în timpul Războiului Civil Spaniol, se opuneau barbariei naziste. Mașina de propagandă a Internaționalei comuniste apăra drepturile omului împotriva atrocităților abominabile comise de naziști, mascând faptul că, până în 1939, cele mai multe crime în masă din Europa fuseseră de fapt comise de către staliniști, în URSS.

Potrivit lui Timothy Snyder (Bloodlands), au existat trei faze ale crimelor în masă comise de regimurile sovietic și nazist: „În prima (1933—1938), Uniunea Sovietică a executat aproape toate crimele în masă; în a doua, alianța germano-sovietică (1939—1941), masacrul a fost simetric. Între 1941 și 1945, germanii au fost responsabili pentru aproape toate crimele politice”.

Ambele partide-mișcări revoluționare au detestat și denunțat liberalismul, democrația și parlamentarismul ca forme de degradare a adevăratei politici, cea care ar transcende în fapt toate clivajele prin consacrarea unor comunități perfecte (caracterizate de absența claselor și unificarea raselor). Fundamental ateiste, atât comunismul, cât și fascismul, și-au amenajat obiectivele politice prin discursuri străbătute de o pretinsă emancipare, acționând ca religii politice menite să elibereze individul de obligațiile moralei și legalității tradiționale. Pentru a apela la terminologia gânditorului politic italian, Emilio Gentile, ambele au fost forme ale sacralizării politicului, ale unei trăsături unice și integraliste care respingea „coexistența cu alte ideologii și mișcări politice”, nega „autonomia individului cu privire la grup”, prescria „respectarea obligatorie a preceptelor [lor] și participarea la cultul [lor] politic” și consfințea „violența ca armă legitimă a luptei împotriva dușmanilor și instrument de regenerare”. (vezi Emilio Gentile, „Political Religion: A Concept and Its Critics—A Critical Survey,” in Totalitarian Movements and Political Religions 6, no. 1, June 2005: 19–32).

Gentile furnizează și următoarea definiție a „sacralizării politicului”: „Acest proces are loc atunci când o mișcare politică, mai mult sau mai puțin elaborată și dogmatică, conferă un statut sacru unei entități mundane (națiunea, patria, statul, umanitate, societate, rasă, proletariat, istorie, libertate sau revoluție) și îi atribuie un principiu absolut al existenței colective, îl socotește ca principala sursă de valori pentru comportamentul individual și de masă, și îl preamărește ca fiind preceptul etic suprem al vieții publice”. (vezi Emilio Gentile, Robert Mallett, „The Sacralisation of Politics: Definitions, Interpretations and Reflections on the Question of Secular Religion and Totalitarianism,” in Totalitarian Movements and Political Religions 1, no. 1, 2000: 18–55).

În universul acestor mișcări politice, răul a purtat numele acelor care au refuzat, respins sau nu s-au calificat pentru iluminarea furnizată de doctrinele infailibile de partid. În privința totalitarismului de stânga, istoricul Igal Halfin furnizează o excelentă formulare: „Glorificarea istoriei comuniste — umanitatea ținându-se de mână și mărșăluind către un paradis fără clase — nu poate fi așadar disociată de încercarea sistematică a lui Stalin de a-i elimina pe cei care au ajuns cu bine la izvorul marxist, dar au refuzat să se adape din el”. Sau, spre a ne întoarce la nazism, evreii au încarnat răul, în accepțiunea lui Hitler, prin simplul fapt că, pentru el, s-au încadrat sub limita umanității. Aceștia erau concomitent lași și omnipotenți, capitaliști și comuniști, ostentativi și insidioși, și așa mai departe. După vizionarea alături de Goebbels a pretinsului documentar Eternul evreu (Der ewige Jude), un exemplu de oribilă propagandă brută, dictatorul german a stabilit că „aceștia nu mai sunt ființe umane. Sunt animale. Prin urmare nu este o misiune umanitară, ci una chirurgicală. Altminteri Europa va pieri de boala iudaică”.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG