Linkuri accesibilitate

Se poartă, în cercurile stângiste, moda revenirii la Lenin, la radicalism, la utopie. Între cei care susțin necesitatea de a „retesta ipoteza comunistă” se află filosoful francez Alain Badiou, admirator cândva al Khmerilor Roșii, precum şi gânditorul sloven, devenit idol al campusurilor occidentale, subiect de filme documentare hagiografice şi profet al unei fantasmate noi revoluții planetare, Slavoj Žižek. Am discutat mai demult despre aceste lucruri la Universitatea Michigan din Ann Arbor, unde am prezentat cartea mea Diavolul in istorie. Nu sunt teme abstracte, ci chestiuni care definesc marile polarizări valorice ale lumii de azi. Cum ar suna un apel pentru „retestarea ipotezei naziste”?

Au loc conferințe şi simpozioane în care Lenin este prezentat, cu morgă academică şi fără urmă de compasiune pentru milioanele de victime ale „marelui experiment”, drept un filosof al rupturii cu o ordine presupus condamnată de istorie. Este normal, în fond, ca profeții violenței să-l venereze pe Lenin. Este mai puțin normal ca intelectuali care ar fi trebuit să învețe ceva din catastrofele secolului al XX-lea să se angajeze pe această pantă a iresponsabilității programatice. Este de-a dreptul anormal ca în țările unde a fost aplicat modelul leninist să mai auzim panegirice rostite la adresa arhitectului unui sistem criminal.

Să ne mirăm? La ce ne-am putea aștepta de la epigonii lui Georg Lukács, filosoful marxist care afirma, cred că în 1970, într-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti că preferă cel mai rău socialism celui mai bun capitalism. Declarație aberantă pe care Leszek Kołakowski o comenta astfel: „Tocmai de aceea sunt cozi nesfârșite în fața ambasadelor Albaniei, nu ale Suediei, cu oameni care vor să emigreze acolo”. Istoria reală nu contează pentru acești doctrinari. Ceea ce importă sunt dogmele cărora le rămân fideli în pofida oricăror evidențe. Dacă faptele le sunt potrivnice, ei spun, asemeni unui faimos filosof german: „Cu atât mai rău pentru fapte”. Citiți Internaționala mea de Ion Ianoși (1928-2016), o carte glorificată drept o mărturie de o dogoritoare sinceritate, încercați să căutați acolo o analiză onestă a bolșevismului ca justificare a genocidului social. Nu o veți găsi. Ion Ianoși era expert în subiecte precum „Marx și arta”, „Lenin și arta”, mai puțin în cele legate de crimele inspirate de ideologia marxist-leninistă.

Încă din anii de dinaintea acaparării puterii de către bolșevici, era limpede că Lenin (1870-1924) era un propagandist fanatic, un ideolog utopic, un urmaș al lui Robespierre şi St Just, nu un filosof. Filosofia presupune dubiu, Lenin era omul fără îndoieli. Ceea ce nu înseamnă că spirite onorabile nu au fost cumva înșelate de verbiajul metafizic al lui Lenin şi al admiratorilor acestuia. Patriarhul social-democrației ruse, Gheorghi Plehanov, avea dreptate. Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez ale cărui idei l-au influențat puternic pe mai-sus pomenitul Badiou: „Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practică a filosofiei”. O practică soldată cu asasinate în masă.

Lenin a fost practicianul unei filosofii simpliste, partizane, exclusiviste. Respingea aprioric posibilitatea unei căi de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el numea „ideologia burgheză” şi aceea „proletară”. Maniheismul lui Lenin era implacabil. Pentru Lenin şi discipolii săi, ideile erau (sunt) întotdeauna expresia unor interese de clasă. Prețuit de atâția oameni ai stângii, favoritul lui Lenin executat de Stalin, Nikolai Buharin (1889-1938), nu gândea diferit, ceea ce a atras criticile acerbe ale lui Gramsci, unul dintre puținii marxiști capabili să ia în serios autonomia suprastructurilor şi rolul voinței istorice. Acesta este sensul conceptului esențial al viziunii leniniste despre idei, ideologii şi conștiință filosofică: „partiinost’”, partizanat, poziție de clasă, angajament militant, subordonare în raport cu „linia partidului”.

Leninismul este o doctrină revoluționară care sanctifică violența politică şi osândește întregi categorii sociale la extincție organizată statal. Este vorba de o demonologie seculară, de o cosmologie a excluderii, înrădăcinată în disprețul visceral pentru statul de drept, pentru legalitate, pentru universalitatea drepturilor omului. Lenin a atacat cu furie în pamfletele sale „morala popilor” şi „cretinismul parlamentar”. Tezele lui Lenin au fost exacerbate de Stalin şi de discipolii acestuia, între care Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Nicolae Ceaușescu. „Înapoi la Lenin” semnifică înapoi la barbarie, orbire şi crimă.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG