Linkuri accesibilitate

Înainte de orice, să ne precizăm termenii. Când ne referim la democrație, avem în vedere societatea deschisă construită ca parte a modernității. Actul de naștere al acestei societăți îl reprezintă recunoașterea centralității și suveranității individului în cadrul comunității, așadar principiile care proclamă drepturile omului și cetățeanului. Mai întâi revoluțiile engleză și olandeză, apoi cea franceză și cea americană insistă asupra acestor valori și norme care ajung să definească proiectul democratic liberal. Guvernământului îi este negată sacralitatea, instituțiile statale încetează să se bucure de infailibilitate. Statul secular este și unul căruia i se reamintește că e rezultatul unui contract, prin urmare e imperfect și nu are dreptul să determine ce se petrece în sfera privată.

Regimurile ideocratice, înrădăcinate în dogmele sociologice și biologice ale secolului al XIX-lea, pornesc asaltul tocmai împotriva acestei moșteniri a Luminilor. Înarmate cu mituri salvaționiste – „revoluția rasială”, „revoluția mondială” –, ele persiflează și urmăresc să distrugă tocmai fundamentul liberal al democrației moderne. Societatea civilă este abolită, individul e definit ca parte dintr-o totalitate prevăzută cu drepturi inalienabile care transcend „meschinele” preocupări și interese personale. Monolitice măcar ca pretenție, ele sunt moniste ca explicație a lumii. Se urmărește omogenizarea absolută, dependența insului de „voința generală” și se instituie teroarea (nudă sau camuflată) ca mecanism de perpetuare sistemică. Ideologia este plasată în centrul vieții umane, un ritual mecanizat și reificat care permite practicanților săi să comită orice crimă fără conștiința vinovăției. Singura culpă recunoscută (și pedepsită) de sistem este lipsa de loialitate față de fixația ideologică fondatoare. Nimeni nu se poate îndoi de obligația lichidării „inamicilor obiectivi” (evreul pentru naziști, kulakul pentru staliniști, intelectualul în cazul Khmerilor roșii).

Revoluțiile din 1989, apoi năruirea Uniunii Sovietice readuc în centrul atenției proiectul nedesăvârșit al Luminilor. Suntem iar obligați să regândim cadrele modernității, să ne întrebăm cum se poate trăi într-o lume care face din satisfacție (cea materială înainte de toate) un criteriu al fericirii. Democrația liberală se propune ca termen final al unei istoricități extenuate. După o scurtă perioadă de acalmie, renasc forțele care se îndoiesc de avantajele pieței libere și pentru care pluralismul politic e un alt nume al haosului și debandadei. Inamicii societății deschise se recrutează astăzi dintre cei pentru care riscul și diversitatea, inerente lumii postmoderne, apar drept catastrofice. „Autohtoniști” de diverse nuanțe, foști comuniști și foști fasciști, zeloți ai clericalismelor niciodată dispărute ori ai unor integrisme xenofobe pentru care capitalismul este o invenție diabolică strâng rândurile în lupta împotriva democrației liberale. Situația se observă nu doar în Europa de Est și Centrală, nu doar în fosta Uniune Sovietică, ci și în America Latină ori chiar în Europa de Vest. Suntem astfel datori să ne reamintim că, în perspectivă istorică, modernitatea este un proiect fragil. Mai mult, nu putem ignora ceea ce Freud sesiza cu tristețe încă din anii ’30: că dincolo de pojghița de civilitate a lumii democratice se ascund forțe și instincte barbare care pot exploda în momentele de descumpănire socială. Acest lucru este relevat de Umberto Eco în al său superb eseu despre „fascismul primordial”: nostalgiile paternaliste, colectiviste, și pseudoegalitariste pot fi utilizate de aventurieri cinici spre a da naștere unor noi experimente dictatoriale. Și asta în numele unei societăți din care au fost eliminați cei care gândesc sau acționează diferit, altfel decât „norma”.

În concluzie, inamicii democrației astăzi sunt cei care vor să ne readucă la condiția de „rotițe ale mașinăriei statale”, care fac din comunitate (națională, religioasă, socială, tribală) un idol și pentru care alteritatea apare ca o aberație. Înfrânți de două ori în acest veac (mai întâi în ipostaza lor fascistă, apoi în cea comunistă), ei continuă să deteste liberalismul și să-l denunțe drept „lipsit de suflet”. Pe de altă parte, s-a suferit prea mult în numele acestor romantisme politice pentru a crede că ele au șanse reale de a submina democrația. Liberalismul postcomunist și postfascist este, cum scria gânditoarea politică americană Judith Shklar, unul al fricii: un liberalism conștient de capcanele teribile urzite de cei care vorbesc în termeni de destin colectiv.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG