Linkuri accesibilitate

În perioada pregătirii cărții mele Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc (ediția originală în engleză, University of California Press, 2003; trad. rom. de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, Polirom, 2005), am purtat o intensă corespondență (interviuri de cercetare) cu numeroși veterani ai PCR.

Între aceștia, fostul redactor-șef al organului oficial Scînteia, membru al CC al PMR și scurtă vreme membru al Biroului Organizatoric al CC al PMR, Sorin Toma.

Lucrând împreună cu Cristian Vasile la o serie de articole pe teme direct legate de aparatele ideologice ale PCR, am regăsit unele documente ce ni se păreau relevante pentru interpretarea culturii politice a stalinismului românesc, inclusiv scrisoarea primită din partea lui Sorin Toma (expediată din Israel cu data de 31 octombrie 1989).

Îl întrebam pe fostul gazetar comunist, la vremea aceea autor al unei scrisori deschise destul de critice adresată conducerii PCR, care este opinia sa privind luptele la vârf din partid și mai ales rolul unor Gh. Gheorghiu-Dej, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu și Leonte Răutu. Aici voi relua doar afirmațiile legate de Dej și Răutu.

Despre fostul prim secretar al CC al PMR pe care îl cunoscuse îndeaproape și pe care eu îl caracterizam drept un cameleon/iezuit stalinist, Sorin Toma îmi scria: „De acord cu iezuitismul și machiavelismul, eventual și cu balcanismul. În niciun caz însă, GD nu a fost un politician cameleonic, adică unul care (citez din dicționar) «își schimbă purtarea și convingerile după împrejurări». Da, GD s-a prefăcut mai sovietic decât cei mai prosovietici; da, a acționat adesea în contradicție cu propriile sale păreri pentru a-și realiza scopurile; da, a simulat prietenie pentru a-și câștiga aliați în persoana unor oameni pe care avea apoi să-i distrugă. Dar, în fond, a urmărit cu perseverență, aș zice chiar cu o consecvență sui generis anumite scopuri strategice, fundamentale, care niciodată nu s-au redus numai la interesele puterii sale personale. Dar, nici chiar pentru a câștiga încrederea lui Hrușciov, el nu s-a prefăcut a fi un adept al hrușciovismului. Și, curând după ce obținuse retragerea trupelor sovietice din Romania, a inițiat o cotitură care însemna o considerabilă deteriorare a relațiilor cu URSS și un conflict deschis cu Hrușciov. Iezuit, da. Cameleon, nu”.

Mai departe, iată ce scria acum aproape trei decenii Sorin Toma despre fostul său prieten, „perfectul acrobat” Leonte Răutu: „Desigur că în problemele ideologice cuvântul hotărâtor, până în 1957, îl avea Chișinevschi. Diferența între el și Răutu consta în faptul că el (I. Ch.) era incult, ceea ce pentru el era un mare handicap, în timp ce Răutu era și este un om foarte cult și inteligent, de care Chișinevschi nu se putea lipsi. Dacă și ulterior conducerea PCR nu s-a putut lipsi de Răutu, aceasta se datorește faptului că a avut nevoie în conducere: (a) de un intelectual, în afară de Miron Constantinescu; (b) de un intelectual «pe linie»; (c) de un om care, neputând fi bănuit de antisovietism, a aderat fără rezerve la linia Gheorghiu-Dej-Ceaușescu față de URSS și (d) că, deși timp îndelungat, sub Dej, a reușit să rămână în afara cercului lingușitorilor și intriganților, sub Ceaușescu s-a alăturat și el corului preamăritorilor și a coborât până acolo încât să accepte a-l înfiera în Congres pe bătrânul Pârvulescu.” Este vorba de Congresul al XI-lea din 1979.

În privința evaluărilor legate de personalitatea lui Dej, după atâția ani de cercetare, cred că Sorin Toma nu se înșela. Stalinismul lui Dej a fost unul instinctiv, neabătut și inflexibil. Cât despre Răutu, cred că a fost unul din membrii cercului intim, poate nu l-a proslăvit ostentativ pe Dej (precum Ceaușescu), dar în mod cert a lingușit-o pe Lica Gheorghiu. Se poate spune că Răutu a fost de fapt cel care a garantat, facilitat și administrat cariera pseudo-artistică a fiicei preferate a dictatorului. Împreună cu Mihnea Gheorghiu și Eugen Barbu, Răutu a conceput formula aberantă privind „jocul interiorizat” al vedetei filmelor Erupția, Tudor și Lupeni 29. Mai suntem unii care ne amintim de festivalul filmului românesc de la Mamaia din vara anului 1964, când juriul prezidat (dacă nu mă înșel) de E. Barbu i-a acordat Licăi premiul de interpretare feminină. Întreg Biroul Politic, y compris Ceaușescu și Răutu, aplaudau frenetic și surâdeau cu gura până la urechi. În martie 1965, când murea Dej, se filma Procesul alb, pe un scenariu de Eugen Barbu, în care urma să joace nu doar Lica, dar și fiica ei, Mîndra Gheorghiu…

O ultimă precizare: Chișinevschi încetase să mai controleze propaganda și agitația după Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956. Răutu domnea asupra vieții spirituale fără a răspunde în fața nimănui cu excepția lui Gheorghiu-Dej (personajul Amon Ra din romanele lui Petru Dumitriu scrise după plecarea din țară).

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG