Linkuri accesibilitate

Dar ce are de fapt în vedere Stalin în clipa când, lângă catafalcul lui Ilici, celebrează etosul bolșevic? La ce se gândește el atunci când exaltă unicitatea formulei politice comuniste? De ce sunt bolșevicii altfel decât muritorii de rând? Cum s-a născut această idee a Supraomului bolșevic?

Lenin se temea de orice moment de blândețe ori compasiune. Totalitarismul a cultivat duritatea și lipsa de milă. Slavoj Žižek, și nu numai el, notează faptul că Lenin era alergic la orice expresie de sentimentalism. Asemeni revoluționarilor secolului al XIX-lea, personajele romanelor lui Turgheniev și Dostoievski, dar și ciudatei și nefastei scrieri „Ce-i de făcut” de Cernîșevski (un fel de „poem pedagogic” al nihilismului), Lenin se dorea un inflexibil, un personaj totalmente devotat cauzei revoluției.

Radicalismul utopic, comunist și fascist, disprețuiește compasiunea ca o pseudo-virtute burgheză. Valorile moralei iudeo-creștine sunt denunțate drept ipocrite. Ascetul revoluționar nu suportă nicio sustragere de la ceea ce îi apare drept misiunea sa absolută. Ca și Robespierre, Lenin visează o republică a virtuții. Spre deosebire de posedatul iacobin, Lenin însă construiește partidul ca entitate colectivă, ca organism investit cu atribute divine: omnisciență, omnipotență, grandoarea supraistorică. Pentru bolșevici, cultul partidului este sursa din care derivă cultul liderului. La naziști, inspirați nu doar de iraționalism și de Mussolini, dar și de tradiția rasismului populist austriac și german, divinizarea liderului primează asupra celei a partidului.

Revoluționarii utopici, deopotrivă cei ai extremei drepte și cei ai extremei stângi, se concep ca împuterniciți de istorie să demoleze ordinea existentă de o manieră cataclismică. Bolșevicii, în pofida declarațiilor de ruptură cu terorismul anarhist și populist, sunt moștenitorii tradiției nihiliste. Cu cât o atacă mai feroce, cu atât mai suspectă devine opoziția lor față de radicalismul originar. Firește, Marx l-a condamnat pe Serghei Neceaev, teroristul mistificator, prototipul personajului Piotr Verhovenski din romanul Demonii de Dostoievski. Să citim însă „Catehismul revoluționarului” și vom constata acele afinități incontestabile dintre viziunea lui Neceaev, cândva atât de apropiat de Bakunin, și cultul organizației îmbrățișat și promovat de Lenin.

„Revoluționarul de profesie”, zelotul care nu are altă meserie decât subversiunea, militantul „partidului de avangardă”, provine tocmai din acest univers misterios, abisal deopotrivă din punct de vedere sociologic și psihologic. Lenin, în pofida aparențelor de respectabilitate, este el însuși acest „om nou”, pentru care orice slăbiciune umană reprezintă o capitulare în fața detestatei „moralități a preoților”, denunțată în discursul său din 1922, „Sarcinile Uniunilor Tineretului”.

Nu avem spațiu să insistăm, însă există o importantă literatură privitoare la atracția exercitată de tezele lui Nietzsche nu doar asupra ideologilor fasciști, dar și asupra celor bolșevici. Era vorba, desigur, de simplificări abuzive, dar faptul împrumuturilor tematice rămâne. Militantul bolșevic, pentru Lenin, este în felul său un supraom. Tot astfel, liderul providențial, ceea ce Erich Fromm a numit cândva „salvatorul magic”, Lenin deci, este descris de discipoli ca având o „influență hipnotică misterioasă și incomprehensibilă”. La fel scria Albert Speer despre Hitler.

Dogmele sunt intangibile în ambele sisteme totalitare. Ideologia este tratată drept adevăr revelat. Lenin scrie despre gândirea lui Karl Marx ca despre un număr de comandamente inexorabile. Despre morală, fondatorul bolșevismului afirmă: „În opinia noastră, moralitatea este în întregime subordonată intereselor luptei de clasă”. Partizanatul necondiționat, subordonarea rațiunii față de credința oarbă în victoria revoluției sunt exigențele fundamentale ale leninismului.

Pentru bolșevici, la fel ca pentru revoluționarii dreptei totalitare, cauza finală justifica utilizarea oricăror mijloace. Iată ce scria Neceaev (cu colaborarea probabilă a lui Bakunin): „Revoluționarul este un om pierdut: nu are interese proprii, o cauză personală, sentimente, bunuri personale; nu are nici măcar un nume. Întreaga sa ființă este absorbită de un singur gând, de un singur interes, de o singură pasiune: revoluția. Caracterul revoluționarului autentic nu tolerează niciun fel de romantism, sentimentalism, entuziasm ori ispită. Nu este loc nici pentru ură sau răzbunare privată. Pasiunea revoluționară, care la el devine o pasiune permanentă, trebuie să fie combinată cu un calcul rece”. Poetul comunist francez Louis Aragon scria despre „Ochii albaștri ai revoluției care scânteiau cu o cruzime necesară”. Firește, de la Neceaev la Lenin s-au întâmplat multe în mișcarea revoluționară rusă și internațională. Fanatismul sectar, misticismul raționalizat în ideologia cenzurii apocaliptice și a adeziunii necondiționate, toate acestea se unifică în sindromul credinței totalitare. Capitolul „Ideologie și teroare” din cartea clasică a Hannei Arendt despre Originile totalitarismului explică tocmai faptul că noile formule revoluționare preconizau reconstituirea statului pe baza unei „concepții științifice despre lume”. Barbaria Primului Război Mondial, criza civilizației liberale, desensibilizarea morală a milioane de oameni au creat climatul favorabil ascensiunii mișcărilor de gloată conduse de elitele nihiliste.

XS
SM
MD
LG