Linkuri accesibilitate

Pentru priceperea mecanismelor stalinizării Europei Centrale și de Est, aflăm lucruri extrem de interesante în cartea lui Sergo Beria despre tatăl său. Între altele, reiese că Lavrenti Beria avea legături strânse cu Gheorghi Dimitrov (pe care îl prețuia), dar și cu Tito. Ideea Confederației balcanice, inițiată de Dimitrov și atacată de Stalin și Molotov, fusese sprijinită de Beria (Jdanov însuși fusese de acord cu acest proiect, convins că Tito va accepta subordonarea totală față de Moscova). Fără îndoială, așa cum reiese astăzi din documentele Secției Internaționale a PCUS, sursa cea mai profundă a rupturii cu Iugoslavia a fost convingerea lui Stalin că Tito încearcă să formeze un centru comunist alternativ în zona balcano-dunăreană. Printre militanții comuniști în care Beria investise speranțe și pe care îi încurajase se numărau Rudolf Slánský, Imre Nagy, iar în România, Ana Pauker și Vasile Luca (cu toții aflați la Moscova în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial).

Planul lui Beria ar fi constat în construirea unui sistem de confederații în Europa de Est ca parte a unei treptate integrări a acestei zone în structurile europene. Evident, multe dintre aceste idei sună bizar când ne gândim că Beria era atât de apropiat de Stalin și că, în calitate de lider al PC din Gruzia, în anii ’30, se manifestase ca un personaj absolut nemilos. Oricum ar sta lucrurile, autorii conspirației anti-titoiste au fost Jdanov, Malenkov și Suslov, iar Beria era implicit vizat de tot mai virulentele campanii împotriva „cosmopolitismului” și „sionismului”, elemente pregătitoare pentru ceea ce Stalin considera inevitabil, mai ales după începerea războiului din Coreea: o confruntare militară cu Vestul, chiar cu riscul unei conflagrații atomice, în urma căreia întreaga Europă ar fi fost sovietizată.

Proba faptului că lucrurile erau mai complicate decât apăreau în documentele oficiale (sau decât aveau să fie mistificate în raportul lui Hrușciov de la Congresul al XX-lea, în fapt un text redactat de Piotr Pospelov, fostul protejat al lui Beria!) este aceea că, după moartea lui Stalin, prima etapă de liberalizare a fost indubitabil legată de acțiunile personajului central al acestei cărți. Numit ministru al Afacerilor Interne îndată după dispariția dictatorului, Beria a fost cel care a forțat Biroul Politic să decreteze eliberarea a peste un milion de deținuți din Gulag. Tot el a fost cel care, în aprilie 1953, la o lună după moartea lui Stalin, a decis eliberarea medicilor acuzați de complot pentru asasinarea conducătorilor bolșevici. Se poate spune, și nu numai pe baza a ceea ce afirmă Sergo în cartea lui, că Beria a fost cel care a declanșat prima destalinizare în URSS și în Europa de Est (a se vedea discuțiile purtate cu conducerea maghiară în mai-iunie 1953 și rolul lui Beria în impunerea lui Imre Nagy ca premier, o dată cu diminuarea autorității lui Mátyás Rákosi). Pentru liderii staliniști din blocul sovietic, în special pentru est-germani, cehoslovaci și români, acțiunile lui Beria menite să promoveze „Noul Curs” erau provocări perfide. Lichidarea acestui personaj paradoxal (cel mai probabil prin împușcare în propria locuință pe data de 26 iunie 1953) ține de natura mafiotică a sistemelor leniniste. Incapabili să țină piept ofensivei lui Beria în direcția lichidării celor mai sinistre moșteniri staliniste, Malenkov, Hrușciov, Bulganin, Suslov și ceilalți potentați au decis să-l lichideze fizic, împroșcându-l cu cele mai absurde acuzații. Beria a jucat un rol nefast în teroarea stalinistă a anilor ’30, dar după 1945 el a fost, o putem spune acum, exponentul unei direcții mai puțin agresiv-fundamentaliste decât cea simbolizată de Jdanov și, după 1949, de Malenkov, Hrușciov și, în planul ideologiei și al relațiilor cu statele sovietizate, Mihail Suslov.

În 1951-1952, când vânătorile de vrăjitoare ale ultimei perioade staliniste se intensificau paroxistic, devenise probabilă arestarea lui Beria și implicarea sa într-un proces conectat cu epurările din Cehoslovacia, Polonia și România. Pe scurt, nu Beria, ci adversarii săi, inclusiv Malenkov și Hrușciov, au fost cei care au susținut cu pasiune dorința lui Stalin de a reproduce în Europa de Est lugubrul scenariu al Marii Terori. Acesta este adevărul istoric și el trebuie recunoscut ca atare, fără nejustificate rețineri. Faptul că tocmai Beria, un personaj perceput drept arhitect al sistemului concentraționar, a fost cel care a susținut, în clipa când a putut să o facă, desființarea acestuia, este cumva stânjenitor, întrucât sfidează multe idei preconcepute. În realitate, dacă ceea ce ne spune Sergo Beria despre rezervele tatălui său în raport cu bolșevismul este adevărat, e de presupus că timp de decenii Lavrenti Pavlovici nutrise planul secret de a reforma sistemul, așteptând clipa când va putea porni în această direcție fără teama că va fi distrus fizic. Este simptomatic că, de-a lungul anilor, cu permisiunea lui Stalin, Beria întreținuse canale secrete de comunicare cu figuri proeminente ale menșevismului gruzin aflate în emigrație în Occident. Tot astfel, ne asigură fiul său, el deținea controlul unui serviciu personal de informații ale cărui rapoarte i le prezenta în exclusivitate lui Stalin. Relația dintre Beria și cel care l-a inventat ca șef al poliției secrete sovietice a fost deci una extrem de sucită, în care adorația se intersecta cu teama și chiar disprețul.

După martie 1953, Beria era conștient că, deși cel mai inteligent membru al „conducerii colective”, gruzin fiind, nu avea cum să devină succesorul lui Stalin. Spre a-și atinge scopurile, el a pariat pe Malenkov ca șef al guvernului, considerând că aparatul de partid nu are nicio chemare să se amestece în chestiuni economice și de politică externă. Eroarea sa a fost aceea de a-l fi subestimat pe Hrușciov și de a nu fi înțeles că, în 1953, sistemul nu-și epuizase încă mecanismele de autoconservare și rezistența la agenții schimbării. Cum spuneam, această carte vorbește pozitiv despre un personaj intrat în istorie (ca și în legendă) drept încarnare a tot ce poate fi mai abject. Cuvintele lui Sergo Beria din finalul cărții sunt o mărturie a suferinței celui care știe că, dincolo de rolul tatălui său în atâtea atrocități, el a fost primul care a îndrăznit, ca membru al Biroului Politic (Prezidiul CC), vicepremier și ministru de Interne, să rupă cu mitul bolșevic și să se lanseze în chip sinucigaș în aventura reformelor și a deschiderii spre Occident:

„Tatăl meu a fost un om profund nefericit. Natura îl împingea spre creație. Se ferea de intrigi și de manevre de aparat, căutându-și refugiul în domenii în care putea construi [...]. A avut puține satisfacții în viață, întrucât singurul domeniu în care a fost lăsat să-și desfășoare talentele de creator a fost cel al armamentului, al instrumentelor de distrugere. În fond, mi-e milă de el. Ce a lăsat în urmă? O reputație îngrozitoare și bomba atomică în mâinile acestor canalii”.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG