Linkuri accesibilitate

Ascensiunea puterii unice (I)


Duminica trecută, Agenția oficială de știri chineză Xinhua a dat publicității un comunicat scurt. Într-o singură frază, comunicatul anunță că Partidul Comunist Chinez a luat decizia de a elimina limita de două mandate a Republicii Populare Chineze. S-ar prea putea ca această frază să fie înțeleasă, mai tîrziu, ca un punct de importanță istorică globală.

Decizia de a pune China sub conducerea unui lider numit, măcar în teorie, pe viață are nenumărate consecințe și semnificații. Beneficiarul imediat va fi Xi Jingping, neîndoios cel mai abil și mai ambițios lider de după la Deng Xiaoping, omul care condus China spre modernizare, la sfîrșitul anilor ’80.

Instalat în 2013, XI Jinping a manevrat formidabil în labirintul birocratic și politic al Partidului Comunist. Xi și-a construit baza de putere care i-a permis acum să facă pasul spre conducerea pe termen nelimitat. Cu decizia anunțată duminică, China trece într-o fază politică nouă sau, mai degrabă, revine la un model de care se desprinsese imediat după epoca Deng Xiaoping. Altfel spus, apariția liderului pe viață aduce statul chinez la norma Partidului Comunist. Ultimii doi lideri ai Partidului Comunist Chinez au condus doar cîte două mandate dar regulile interne de partid nu prevăd limite. Din momentul în care Xi Jinping va deveni Președinte pe viață, statul și partidul vor fi conduse de aceeași persoană fără altă limită de timp decît retragerea sau decesul. E clar că statul și partidul chinez vor anula cea mai mică neconcordanță și se vor suprapune perfect, ca în vremurile clasice ale comunismului chinez.

S-a spus că acest pas trimite China înapoi, la epoca Mao.

Diferența de structură economică și pondere globală între China lui Mao și China lui Xi e uriașă ...

Paralela e aparent justificată, dar nu rezistă la proba practică. Biografic, măcar, maoismul nu poate fi o amintire pozitivă pentru Xi. Liderul chinez vine dintr-o familie care a suferit mult sub Mao și e greu de crezut că această experiență a rămas fără urmări. Apoi, diferența de structură economică și pondere globală între China lui Mao și China lui Xi e uriașă. China e tot comunistă dar comunismul post-Mao a proiectat o altă țară.

Ecuația e, oricum, foarte complexă. Căci, una din lecțiile pe care mulți observatori occidentali au evitat sau întîrziat să o înțeleagă spune că, în cazul Chinei, dezvoltarea nu conduce la democratizare sau, mai exact spus, nu pune capăt puterii absolute. În fond, 30 de ani de expansiune economică furibundă continuă cu revenirea la structura politică de putere unică sub conducerea unui lider absolut. Mai mult, mulți din analiștii și politicienii care au mizat pe sau au crezut că adulmecă transformarea politică a Chinei vor trebui să își reformuleze ideile. China se reîntoarce la modelul conducerii unice - s-ar putea spune - fără să-l fi părăsit vreodată. Blocul politic unic al comunismului a permis și încurajat deschiderea din ultimii 30 de ani și tot el a încheiat cu un viraj care întoarce lumea chineză la formula inițială. De ce?

În plan politic, pentru că e în natura regimurilor autoritate să caute structura optimă de putere. Cine a crezut că Partidul Comunist Chinez s-a lansat într-o aventură sau un experiment care i-ar fi putut fi fatal se înșeală. De altfel, deraierea a fost suprimată foarte devreme, încă din iunie 1989, cînd acțiunile și elanul democratic al primei generații post-Mao au fost suprimate violent. Pe de altă parte, politica nu explică tot. Încă mai persistentă e tradiția istorică. O combinație de forțe și nevoi vitale a făcut mereu din lumea chineză un spațiu condus de sau în căutarea unei forțe și persoane unice. Perioadele istorice, uneori lungi, marcate de absența liderului unic au adus anarhia și războiul civil. Într-o situație nu tocmai străină de formula de bază a colosului rus, China nu a reușit agregarea decît într-o structură de putere cu comandă unică. Ceea ce spune ceva despre sensul mai larg al teoriei politice pe care o folosim cu încredere cel puțin din 1990 încoace.

XS
SM
MD
LG