Prima reacție în fața unei orori care se repetă e, desigur, dorința de a elimina cauzele care au făcut-o posibilă. În cazul asasinatelor de tip Nikolas Cage, tînărul care a împușcat 17 oameni într-o școală din Florida, impulsul inițial va fi apelul la interzicerea dreptului de a purta armă în Statele Unite. E normal. Pe de o parte, statele ocidentale în care dreptul de a purta armă e absent sau limitat sînt mult mai rar scena asasinatelor în masă. Deși, excepțiile nu lipsesc. Pe de altă parte, dreptul de a purta armă nu e, în Statele Unite, o bizarerie sau o scăpare. Națiunea americană a considerat acest drept atît de important încît l-a înscris în Constituție. Destui comentatori spun că la vremea în care acest drept a fost garantat de Constituție, istoria americană era alta. Mult mai violentă, mai nereglementată și mai riscantă. E posibil să fie așa. Nu trebuie uitat însă că, în ciuda aparențelor, felul de viață american a fost mereu diferit de felul de viață european și, după mai bine de 200 de ani, rămîne tot diferit. Detaliile sînt multe și complicate, dar merită observat că viața americană e construită pe o doză de neprevăzut, libertate și confruntare pe care europenii le-au uitat sau nu le-au cunoscut vreodată. Nu numai confruntarea cu sălbăticia naturii, dar și definiția foarte abruptă a noțiunii de proprietate și viață individuală explică, măcar în parte, dorința americanilor de purta legal armă.
Teoria complicității între liderii politici și interesele fabricanților de armament e la fel de răspîndită, dar și mult mai șubredă. De ce? Nu pentru că ar fi cu totul falsă. Evident, companiile producătoare de armament au interesul de a vinde și își protejază șansa pe piață. La fel de evident, politicienii pot accepta lobby-ul producătorilor de armament sau pot fi, măcar, sensibili la acest punct de vedere. Însă, mai departe, lucrurile se complică și nu foarte onorabil. Așa de pildă, în cei opt ani de mandat ai Președintelui Obama, protestul organizat a fost un pic diferit de ce vedem azi, după un an de mandat Trump.
Președinția lui Obama a fost un interval marcat în mod repetat de asasinate în masă la școli americane. Durerea a fost la fel de mare și atunci și acum. Protestul, nu. Masacrele din timpul președinției lui Obama au fost urmate de reculegere și comemorări emoționante, nu de organizarea unor „marșuri asupra capitalei” sau apariția unor grupuri militante cu identitate și organizare bine și repede puse la punct. Președintele Trump e acuzat, direct sau indirect, de pasivitate. Președintele Obama a fost ferit de acest tratament și a fost, de fiecare dată, lăudat pentru angajamentul emoțional e la ceremoniile comemorative. Ceea ce e corect, dar e și un fel de a uita că opt ani de administrație Obama s-au soldat cu numeroase declarații înălțătoare și cu zero efecte practice. Ce vedem astăzi e, din păcate, încă un mod de a subordona politic probleme legitime și dureri umane vechi. Deocamdată, singura concluzie inevitabilă a acestei situații e că, ființa umană nu poate și nu va reuși niciodată să judece așa cum îi crede că o poate face.