Linkuri accesibilitate

Sigur, se poate obiecta. Frecvența temelor legate de sex și rasă în mediile de informare e legată de existența reală a problemelor legate de sex și rasă în lumea reală. Asta nu explică, însă, de ce știrile și temele sînt fixe și prezente, practic, în fiecare zi în mediile de informare. E, pur și simplu, prea mult. Echilibrul și bunul simț au fost abandonate. Tonul acuzator și aroganța celor ce poartă mesajul spun că avem în față o campanie. Mediile de informare urmăresc să impună punctele de vedere și valorile care ar trebui să conducă în societate. Presiunea vine de sus în jos, aureolată de prestigiul instituțiilor de presă și legitimată moral de celebrități artistice sau vîrfuri academice. Punctele de vedere diferite sau opuse sînt pomenite doar pentru a dovedi că rasismul și exploatarea sexuală sînt reale, au caracter de masă și nu se dau bătute. Ceea ce, desigur, legitimează campanai neîncetată de pe platformele media. Așa zisa reflectare de presă pornește de la premiza după care vinovăția e totuna cu lipsa de adeziune la noile obligații ideologice. În modul cel mai bizar cu putință, campania mediatică a obișnuit, încet-încet, onor publicul consumator cu ideea după care o vinovăție trebuie doar denunțată, nu și probată. Reflexul a devenit obligatoriu.

Schema se repetă aproape săptămînal după un tipic neștirbit: cineva lansează o acuzație de molestare sexuală, de aluzie rasială sau de așa zis „hate speech” după care angajatorul denunțatului își suspendă angajatul, fără să mai aștepte verificarea acuzațiilor. În plus, acuzatul e proscris public și trebuie să-și schimbe profesia sau să se retragă în anonimat. Actori, sportivi, scriitori, cercetători, profesori, ziariști, oameni de rînd cu păreri pe facebook, politicieni, medici ba chiar și figuri istorice demult dispărute au fost înfierate și apoi excluse din viața și conștiința publică. Din nou, e prea mult! E imposibil să susții sau să accepți că lumea trebuie împărțită în două și că una din părți trebuie reeducată sau redusă la tăcere de partea care decide ce e bine și ce nu e deloc bine. Oricît de înalte idealurile și oricît de groaznice abuzurile, așa ceva nu e normal. Am mai trecut prin asemenea epoci și ar trebui să luăm aminte.

Urgia care mătură umanitatea în numele purității morale n-a fost niciodată întemeiată și nu s-a terminat niciodată cu bine. Există o limită. Iar dacă limita e depășită critica și revendicarea devin abuz. Și cine stabilște care e limita? Bunul simț. În caz că asta nu e suficient, avem la dispoziție legea. Ea ar trebui să fie suficientă. Măcar în democrații și în statul de drept, egalitatea cetățenilor în fața legii e un fapt stabilit. Dacă legea rămîne singurul arbitru, atunci ea trebuie să fie, cu adevărat, singurul arbitru. Fără campanii și presiuni, spectacole de reeducare și demonstrații de virtute nesolicitate. Toate exercițiile de pedagogie mediatică la care asistăm mărturisesc, de fapt, o neîncredere și, chiar, un dispreț adînc față de lege și de capacitatea unei societăți de a se autoguverna prin mecanisme democratice. Gimnastica puritană la modă astăzi împinge în față grupuri sociale care își fortifică statutul elitar și dreptul la dominație în societate. Nu pentru că au fost investite cu aceste puteri de lege sau de alegători, ci tocmai pentru că vor să le ocolească pentru că nu vor să-și mai vadă superioritatea pusă la îndoială. Pe acest drum, libertatea și echilibrul societăților nu mai au mult de trăit. Bunele intenții puse la treabă în slujba ideii fixe sau strunite de setea de putere trec rapid în dogmatism și intoleranță. Și parcă nu asta și-a dorit lumea după 1990, cînd a crezut că se desparte de fanatism.

XS
SM
MD
LG