Să le tăiem banii! e o propunere de pedeapsă care vine mănușă mai degrabă vreunui stat sau administrații de zbiri decît distinsului aparat al Uniunii Europene. Dar vremurile se schimbă și măștile cad. Uniunea Europeană se apropie cu pași mici dar grăbiți de hotărîri de neimaginat altădată. Pedeapsa cu tăierea fondurilor e tot mai des invocată de persoane și organisme UE care vor să sancționeze state membre din Estul Europei. Vina: refuzul de a accepta cote de migranți sosiți din toată lumea în Europa de Vest.
Indignarea celor ce insistă să pedepsească Estul e ambalată în principii. Cine a intrat în clubul UE se poate bucura de avantaje doar dacă respectă regulile. Și cînd e vorba de migranți și cînd e vorba de statul de drept. Judecata e, evident, logică. Ea e mereu amintită în diverse Comisii și documente ale Parlamentului European și folosită în intervențiile publice ale demnitarilor europeni. Recent, patru foști Comisari Europeni au cerut pedeapsa cu tăierea fondurilor, într-o scrisoare adresată Președintelui Comisiei Europene. În presa vest-europeană, ideea trece drept o măsură normală și meritată de state est-europene ingrate. Logica fără cusur a principiului „cine profită trebuie să aibă și răspunderi” nu epuizează subiectul. Povestea e mult mai complicată și mai șubredă principial decît ar putea crede cineva care ascultă discursul oficial.
Prima observație critică trebuie să pornească de la adevărul elementar după care regulile nu se pot inventa sau schimba din mers. Propunerea de cote de migranți pentru Est, a apărut pentru că Vestul nu mai face față valului care vine din Africa și Asia. Valul uman care se deplasează spre Europa de Vest a fost încurajat și admis în interiorul Europei de Vest de o decizie luată de Cancelarul german Merkel care a anunțat, pur și simplu, acum doi ani, că deschide granițele. Cancelarul german a luat această decizie fără consultări și fără avertisment. Toată lumea a fost pusă în fața unui fapt împlinit.
Abia apoi a apărut ideea suplimentară după care și Estul trebuie să devină parte a procesului de primire. Cu alte cuvinte, a fost nevoie ca, mai întîi, Germania și alte state vest-europene să se lovească de consecințele propriilor decizii. Abia apoi, au descoperit statele vestice că esticii sînt ingrați. Vina Estului e, deci, un fel de a camufla sau diminua o decizie arbitrară și eșecul ei masiv. De altfel, poziția Estului nu îi putea surprinde pe vest-europeni. Ea a fost enunțată clar, încă de la început, în ordine, de guvernele macedonean, sîrb și maghiar care au refuzat să primească ceea ce se numea, pe atunci, refugiați. Polonia, Slovacia și România au adoptat, curînd, aceeași poziție. În primă fază, nimeni nu s-a gîndit să amenințe statele est-europene cu tăierea fondurilor. Ideea a apărut, cu un an în urmă. Comisia Europeană și lideri ai unor state membre mari ca Franța și Germania au început să se gîndească la redirecționarea spre Est a refugiaților. Așa a apărut proiectul cotelor care a fost pregătit tot fără consultări și trecut rapid prin Parlamentul European, fără o dezbatere propriu-zisă. Indiferent de poziția deputaților din Est, votul din Parlamentul European era asigurat, dată fiind majoritatea confortabilă deținută de parlamentarii vestici. În sfîrșit, după ce statele estice au obiectat, anunțînd că nu acceptă cotele, a apărut și amenințarea cu tăierea fondurilor, însoțită de discursuri moralizatoare pe tema înaltelor obligații morale pe care le presupune solidaritatea europeană. În concluzie, sancțiunile care amenință Estul Europei vin la capătul unei crize generate de Vest și niciodată discutată la nivel pan-european, așa cum o presupunea mult citatul principiu al solidarității europene.