Linkuri accesibilitate

Povestea cunoscută sub numele de Brexit și-a pierdut demult interesul și înțelesul pentru omul de rînd, ceea ce e un alt fel de a spune pentru omul de bun simț. Logica a ținut pasul pînă la un punct. Se știa că Marea Britanie e o națiune altfel, adică o insulă vitală pentru istoria Europei, dar și diferită de Europa și normele de viață pe Continent. Nu a fost, deci, surpinzător că englezii nu s-au împăcat niciodată cu transformarea treptată a Uniunii Europene într-un stat sau, dacă vreți, într-un superstat. Britanicii au o tradiție veche de suveranitate, o sumedenie de obiceiuri legale, bancare și culinare diferite, plus o aversiune la fel de veche față de centralism și înregimentare. Nimeni nu a fost, deci, surprins de existența unui curent politic și popular foarte puternic și activ, decis să scoată Marea Britanie dintr-o Uniune Europeană tot mai prezentă și dominantă în viața societății britanice.

Așa s-a ajuns la referendumul de acum un an. Britanicii au votat pentru desprinderea de UE și rezultatul a șocat. În primul rînd, pe cei cei nu știau mare lucru despre mentalitatea și tradiția distinct-britanică. E vorba de numeroși cetățeni ai altor state europene, dar și de o parte a cetățenilor britanici, desprinși de mentalitatea tradițională. Pînă aici, lucrurile au fost, poate, surprinzătoare dar s-au jucat la vedere și inteligibil pentru un public larg. Povestea a fost înțeleasă de foarte mulți oameni cam așa: britanicii au votat, vor pleca și gata. În fond, UE e o asociere voluntară și democratică de state. Prin urmare, despărțirea nu e nici interzisă, nici foarte complicată.

Apoi, au început negocierile de despărțire. Unii le-au asemănat cu disputele presupuse de un divorț. Comparația e tentantă, dar inexactă. Căci, în lumea europeană cel puțin, nu s-a mai pomenit căsătorie în 28. Marea Britanie a decis să se despartă de o familie pe care a împărțit-o cu alte 27 de state. Discuția despre un divorț poate simplifica explicațiile, dar nu e exactă. Oricum, negocierile au început și, din acest moment, lucrurile s-au complicat rapid, ba chiar au devenit de neînțeles pentru un public larg. Treptat subiectul a pierdut din atracție și a început să plictisească sau chiar să irite, deși nu a încetat să stea pe prima pagină a ziarelor. Ceva tulbure și nervos a înlocuit tot ce era de înțeles. Singurul lucru aparent clar e că Marea Britanie și UE nu se înțeleg la bani.

E vorba de banii pe care Marea Britanie îi va restitui în contul datoriilor față de UE. S-a vorbit de 10, apoi de 20, de 60 sau chiar de 100 de miliarde de euro sau de lire sterline. Aici, s-ar părea că intră în joc o cunoștință veche: aplecarea umană spre cîștig sau, măcar, spre limitarea pierderilor în bani. UE vrea să scoată cît mai mult la capătul afacerii, în vreme ce Marea Britanie vrea să piardă cît mai puțin. Dar impresia e suspectă. Nu e greu de priceput că 10 sau 100 de miliarde sînt valori extreme, că suma în discuție e, probabil, pe la mijloc și că 50 de miliarde nu sînt o sumă hotărîtoare pentru UE. Aceeași sumă ar fi importantă pentru Marea Britanie, dar nu o chestiune de viață și de moarte economică sau financiară. Cu toate astea, negocierile s-au împotmolit în acest punct. Reprezentanții UE repetă că nu vor face nicio concesie, britanicii amenință cu ruperea negocierilor și retragerea din UE fără un acord final. Ce e, de fapt, în spatele acestei încurcături care pare, pur și simplu, o ceartă pe bani?

XS
SM
MD
LG