Linkuri accesibilitate

De cîteva luni, problema catalană a confiscat pasiunile politice și a convins un public larg, inclusiv numeroși naționaliști catalani, că se va solda cu o soluție clară și radicală. Ori, ori. Dincolo de opțiuni - secesiune sau uniune cu Spania - nimeni nu a pus la îndoială caracterul total și intratabil al crizei. Ambele părți și-au jucat cărțile, au forțat și au dat asigurări grave că nu se vor abate de la obiective. Referendumul dubios organizat de catalani a sugerat că a venit ora decisivă. Intervenția autorităților spaniole a sugerat același lucru și a dat impresia că i-a motivat încă și mai bine pe naționaliștii catalani.

Apoi, a venit mult așteptata zi de marți, 10 octombrie 2017, ziua în care liderii catalani au anunțat că vor face pasul decisiv: declarația de independență. Parlamentul local catalan a fost convocat și, într-adevăr, Carlos Puigdemont, a apărut grav la tribună. Mii de catalani au umplut piețele pentru a urmări la tv și pentru a celebra marele moment. Apoi, Puigdemont a anunțat independența. Urale! Catalonia a devenit o Republică independentă! Sau nu? Imediat după ce a declarat independența, Puigdemont a anunțat și prima decizie luată în calitate de lider al Republicii independente Catalonia: suspendarea independenței! Puigdemont a explicat că efectele declarației de independență trebuie suspendate pentru a da o șansă dialogului și compromisului cu Madridul. Noua Republică independentă Catalonia a trăit cîteva minute. Mulțimile s-au retras derutate și iritate din piețe. Cum adică? Sîntem sau nu independenți?

Compromisul anunțat de Puigdemont are daruruile tipice compromisului politic venerat de politicieni, de la un cap la altul al Europei. El poate fi înțeles în două feluri perfect ipuse. Da, Catalonia e independentă, dar și-a parcat independența și așteaptă, nu se știe cît, o înțelegere cu Madridul sau o mediere venită din altă parte. Și, nu, Catalonia nu e indpendentă pentru că independent nu poți fi decît dacă ești independent, acum și de acum înainte. Rezultatul final e ceva ce e exact ce nu e. Ca să fim complet ilogici: compromisul catalan e absența unei decizii adică nu are conținut și constă exact din asta. Evident, cu o asemenea decizie, separatiștii catalani au înregistrat, după luni și ani de avînt revoluționar spectaculos, un eșec, de fapt o umilință pe care și-au aplicat-o singuri. Catalanii au mers prea departe și au trebuit apoi să facă față propriei nechibzuințe. Dar, dincolo de probleme interne spaniole care nu pot interesa prea mult în afara Spaniei, compromisul catalan e încă o demonstrație de neseriozitate și superficialitate politică. Încă o dată, politica mare pare patria indeciziei sau a pseudo-deciziei, a vagului, ambiguității și inconsistenței.

În același timp și în același fel, negocierile menite să regleze despărțirea Marii Britanii de UE trăiesc la limita farsei. Cei ce au pierdut la referendum, vor ca Marea Britanie să părăsească UE revenind în UE, fie printr-un al doilea referendum, fie prin prevederi legale care anulează decizia de despărțire. Părțile negociază, dar nu așa cum ar fi de înțeles cînd e vorba de două părți care trebuie să respecte o decizie sau un fapt incontestabil. Pe parcurs, a apărut, de pildă, ideea unei Mari Britanii care nu mai e parte a UE, dar e subordonată Curții Europene de Justiție, adică magistraților UE. O altă variantă, sugerează o Marea Britanie care pleacă din UE, dar rămîne în sistemul economic UE. Interesant, varianta în care Marea Britanie pleacă, pur și simplu, din UE e socotită o soluție primitivă care trebuie evitată cu orice preț.

Asemenea decizii de compromis apar la tot pasul și nu trec fără efect. Pînă la urmă, omul de rînd are tot dreptul să ceară bun simț și să se simtă luat peste picior de politicieni care fac orice din orice. Clasa politică are motive să fie alarmată, dar nu are de ce să se plîngă.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG