Linkuri accesibilitate

Un stat ca Republica Moldova pornește, obligatoriu, bolnav. Adică fără bani. Nu există motiv pentru care Moldova să scape vreodată de problema veniturilor. Țara e mică, populația e plecată prin țări și economii mai mari, producția de valori și capital se reduce la artizanatul viticol, plus ce mai pică. Însă permanența bolii e agravată de sărăcia mentală a liderilor. O țară strîmtorată o scoate tîtrîș-grăpiș la capăt. O țară strîmtorată și strangulată de vandalism politic și lideri catastrofali n-o mai scoate la capăt. Culmea, nici măcar fondurile venite din afară nu garantează întremarea.

Faimosul ajutor financiar pentru Moldova a confiscat orice altă temă, la fel cum și mai faimoasa dispraiție a miliardului din sistemul bancar moldovenesc a dat un șoc echivalent unui război. Așadar, banii, banii, banii. Moldova depinde, ca întotdeauna, de bani. De banii furați și de banii primiți. De o devalizare grotescă, compatibilă cu inexistența statului, și de milostenia externă.

Problema e că furtul e întotdeauna mai ușor decît ajutorul. Furtul cere un singur lucru: anarhia politică sau, mai bine zis, infiltrarea mafiotă a carcasei democratice. Ajutorul extern e mult mai complicat. Cine dă dă dar nu pe degeaba. Ajutorul financiar extern e condiționat. Moldova trebuie să evite prăbușirea în dezmăț politic, adică să păstreze formule și mecanisme care mențin echilibrul politic, măcar la suprafață. În acest moment: să nu schimbe sistemul electoral pe nepusă masă. Cine trebuie să satisfacă aceste condiții și, deci, să asigure că banii vin în Moldova? Cei ce au adus sistemul politic în criză totală.

Cu alte cuvinte, ecuația Moldova suverană și cu bani pentru cîtva timp presupune că statul are nevoie de bani, cineva e gata să îi dea, dar numai dacă adminisgtrația de stat ia decizii care nu îi convin politic. E dilema clasică a regimurilor est-euroepene de la începutul anilor '90. Pe atunci, cuvîntul reformă făcea ravagii și asurzea un public larg. Cheia ajutoarelor financiare și economice era, inevitabil, o schimbare cerută din exterior în numele democratizătrii. Și, tot de atunci, știm că problema era aproape de nerezolvat. Clientul avea nevoie de bani, binefăcătorul punea condiții și restul lumii dezbătea cu spume. Toată lumea avea un pic de dreptate și nimeni nu deținea argumentul decisiv. Astfel, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, cei trei piloni clasici ai ajutorului extern, știau bine ce vor: țări care primesc bani dar își aștern mai bine pentru viitor. Dimpotrivă, guvernele naționale știau la fel de bine că banii UE vin cu condiții neplăcute dar, fără ei, riscă să îndatoreze în zone care impun condiții mult mai dure.

La mijloc: o societate la rîndul ei divizată. Adică, mulți oameni de rînd care speră că, pînă la urmă, firimiturile de la ospățul cel mare vor ajunge și la ei. Toată această mulțime fără discurs politic spera, ca azi în Moldova, că banii veniți din afară vor însemna măcar plata pensiilor și a salariilor, o inflație și o scumpete sub control și, cine știe!, un drum sau un pod reparat. Cealată parte a societății, mult mai sensibilă la mersul politicii și la egalitatea cetățenească, vedea în ajutorul extern un prilej de a sprijini corecții pe care liderii locali nu aveau nici un interes să le înceapă sau ducă la bun sfîrșit. Așa zisa societate civilă, dar și o parte însemnată a opoziției, au privit mereu dependența financiară ca pe o șansă unică de redresare politică în linie democratică. Rezultatul combinat: o cacofonie politică și propagandistică greu de curmat.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG