Cine pleacă de la premiza după care Europa e totuna cu UE nu face o greșeală mare, dar nici nu poate merge mai departe cu această echivalență. În fond, există state și națiuni care nu fac parte din UE, dar sînt cît se poate de europene. Statele din Balcanii de Vest, Norvegia, Elveția, Moldova sînt la fel de europene ca statele membre UE. Mai mult, Marea Britanie a părăsit de curînd UE, dar asta nu înseamnă că a trecut pe alt continent sau în altă cvilizație. Putem spune că UE e actuala formă de organizare puternică, dar perfectibilă a Europei. Ea aduce la un loc 27 de state, adică majoritatea statelor Europei. Ceea ce nu înseamnă că importanța statelor europene din afara UE e scăzută sau trecătoare.
Altă definiție subînțeleasă face din Europa partea dezvoltată a Europei. Practic, Nordul și Vestul. Statele din aceste zone ar fi prin excelență europene pentru că au fructificat, prin dezvoltare, toate atuurile tehnologice și culturale ale Europei. Cumva, Germania, Franța, Suedia sau Olanda sînt ceva mai europene decît restul și, la o adică, pot însemna, singure, Europa, fără ca Europa să piardă mare lucru. Acest tip de definiție nu e nimic altceva decît o simplificare reductivă care preferă tehnologia și standardul material, eliminînd ideea de civilizație. Estul, dar și state din Sud, abia se încadrează sau nu se încadrează de loc în această definiție.
Nici definiția după care Europa e totuna cu marea civilizație creștină nu mai e utilă. Pînă la începutul secolului trecut, această definiție era general acceptată. Valurile revoluționare și culturale anti-religioase au redus, însă, aderența la creștinism. Vestul și Nordul Europei sînt, de facto, arii dominate de valori și idei diferite de creștinism. Numărul practicanților e în continuă scădere și a atins cote decisiv minoritare.
O definiție mai puțin folosită public, dar pusă la treabă în situații concrete importante face din Europa suma națiunilor europene, mai puțin Estul. Ideea unei Europe de două categorii sau cu două viteze ascunde tocmai aceată definiție secretă, în care statele din Est sînt plasate la o distanță clară de statele din Vest și nu participă la decizii majore. Cum ar fi, de pildă, recentele declarații în care dna Merkel vede o Europă care își croiește singură destinul și nu mai are nevoie de aliații americani și britanici. Problema e cu atît mai gravă pentru Est cu cît o eventuală dezlipire de America a Europei pomenită de dna Merkel nu e o idee iubită în Est. Dimpotrivă, dacă în Vest anti-americanismul e chic și chiar doctrinar, în Est, legătura cu America e de la sine înțeleasă și dă singura garanție serioasă în fața presiunilor Rusiei.
Orice a gîndit dna Merkel, declarația care angajază Europa pe un drum diferit de America a fost făcută fără urmă de considerație pentru Europa de Est. În această definiție, Europa citată de dna Merkel e mult redusă și se restrînge la nucleul franco-german, plus alte cîteva state Occidnetale și sudice.
Așadar, definiția Europei e mult mai complicată decît a lăsat să se înțeleagă declarația dnei Merkel. Într-adevăr, prima remarcă după declarațiile cancelarului german trebuie să fie: în numele cui a vorbit, de fapt, dna Merkel? Dacă a făcut-o în numele Germaniei, atunci Cancelarul nu trebuia să folosească ideea de Europa. Măcar în teorie, Europa e ceva diferit de Germania și cu drept la voce distinctă de Germania. Dacă dna Merkel a vorbit, într-adevăr, în numele Europei, atunci ajungem să credem că dna Cancelar nu face diferența între Germania și Europa. Situație în care Europa e parte a Germaniei și nu invers. Poate e mai bine așa, acum, dar e foarte posibil ca în curînd, să fie mai rău.