Linkuri accesibilitate

Și totuși, unde e logica? Și unde bunul simț? Oricîtă politețe poate înghiți cineva, apare un moment în care răbdarea nu-și mai are locul. Așadar: unde sînt demonstrațiile spontane, indignate și pure împotriva crimelor săvărșite de regimul Assad? Unde au avut loc marile marșuri ale militanților civili după gazarea populației civile în Siria? Unde e furia care urmează măcar asasinării copiilor răpuși de gaze? Nicărieri. Pur și simplu.

Tot ce era foc și pară împotriva cutărei decizii a Președintelui american Trump sau apel colectiv la umanism și solidaritate cu victimele războiului din Siria a rămas comod, acasă, cu televizorul deschis sau închis și cît mai departe de facebook. Nimic. Nici un sunet, nici o chemare la nesupunere, nici o sfîntă mînie împotriva răului nu s-au mai trezit și n-au mai umplut străzile marilor orașe occidentale. De ce? De unde această formă de indignare selectivă? Poate din lipsă de timp sau poate din lipsă de informație. Sau, cine știe, poate că militanții se odihnesc, epuizați de eforturile anterioare. E, totuși, greu de crezut că asta explică tăcerea.

Timp s-a găsit mereu, pentru cea mai măruntă sau obscură decizie a Casei Albe post-Obama, iar informație e pe toate drumurile, toate ecranele și rețelele de socializare. În ce privește epuizarea, nu încape vorbă că protestatarii sensibili la injustiție au fost mereu într-o formă fizică și morală foarte bună. Ciudat. Dar asta numai dacă ignorăm ceva foarte ușor de ignorat: ipocrizia. Mai direct spus, o mare parte a industriei protestatare care înflorește, azi, e altceva decît pare și declară. Regula nerostită spune clar că o cauză sau o temă sînt demne de protest numai și numai dacă includ o țintă politică. În termeni mai simpli, cauzele de protest sînt mereu cauze agreeate de curentul politic liberal și stîngist sau cauze transformate în instrumente utile împotriva curentului politic de dreapta și consevator. Pare exagerat dar, din păcate, situația s-a verificat de prea multe ori. Recentul episod sirian e flagrant și produce, deja, aberații spectaculoase.

În 2013, Președintele Obama a luat atitudine împotriva primului atac cu gaze la care a recurs regimul Assad. Președintele american a ajuns chiar la un ultimatum, faimoasa linie roșie de dinaintea intervenției militare. În tot acest timp, poziția Președintelui a fost solid sprijinită de campanii de presă și acțiuni conduse de organizații civile. Apoi, din motive de strategie politică - bună sau rea, asta e mai puțin important - același Președinte a dat înapoi și a făcut uitat ultimatumul. Prin golul creat de indecizia prezidențială a pășit Rusia, dar asta e altă poveste. Important e că dezicerea Președintelui a fost acceptată și chiar juristificată, fără protest și crîcnire, de cei ce se arătaseră, mai înainte, scărbiți de crimele regimului Assad.

După patru ani și o schimbare de Președinte la Casa Albă, regimul Assad a folosit iar gazele și situația s-a schimbat brusc. Președintele Trump a trecut la atac și a ordonat un atac militar asupra unei baze siriene. Dar, în locul sprijinului pe care l-ar fi presupus acest gest a apărut o formă de acrobație morală de-a dreptul bizară. Deodată, ce părea clar a devenit neclar și invers. Nu numai că protestele au amuțit, dar campanii de presă susținute de nenumărați experți au îmbrățișat ceva pînă mai ieri reprobabil. Adică au trecut de la ideea că Trump e omul lui Putin (asta fiind ceva rău) la ideea că Putin nu trebuie contrat (asta fiind ceva și mai rău). Mari ziare și televiziuni americane care îl denunțau pe Trump pentru prea multă bunăvoință sau complicitate cu Putin, au început brusc să disemineze o teorie nouă: teoria riscurilor care vin de la omul încolțit. Cu alte cuvinte, cine îl critică sau îl pune într-o situație neplăcută pe Putin pune în pericol securitatea Statelor Unite, pentru că un Putin înghesuit e imprevizibil și poate declanșa un conflict sau o criză majoră.

Rezumînd, consensul a făcut o piruetă, și-a luxat logica și a ajuns, în doar cîteva zile, să susțină contrariul propriilor teorii inițiale. Sîntem foarte aproape de concluzia după care binele și răul nu au o definiție constantă ci își schimbă înțelesul în funcție de necesități politice.

XS
SM
MD
LG