Linkuri accesibilitate

Lupta pentru identitate (IV)

Încheiem acest bloc al reflecțiilor despre bătăliile identitare dinaintea proclamării Republicii Democratice Moldovenești, printr-o analiză a dezbaterilor din interiorul Sfatului Țării. Acest exercițiu va face cititorul nostru să înțeleagă mai profund multitudinea viziunilor ce existau în acest organ asupra viitorului Basarabiei și să sesizeze contextul timpului care determina aceste alegeri.

Deci, să ne transferăm imaginar în ziua de 21 noiembrie 1917, când urma să-și deschidă ședințele Sfatul Țării și să vedem un peisaj neordinar pentru Basarabia de până atunci: Arhimandritul Gavriil al Akermanului, de etnie rus, sfințește în Catedrală slujba în graiul moldovenesc, iar corul bisericii, care nu mai văzuse până atunci așa ceva, răspundea tot în această limbă. Refugiații transilvăneni și bucovineni, plâng laolaltă cu moldovenii și se îmbrățișează, aceștia din urmă consolându-i că „o să răsară și în Transilvania soarele dreptății”.

Lumea se transferă spre sediul Sfatului Țării de strada Sadovaia (Liceul nr. 3 de băieți, actualmente Blocul Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice, str. A. Mateevici 111 – n.a.), unde este arborat tricolorul românesc. Pe acest fundal de sărbătoare, se organizează o paradă militară a formațiunilor militare, primită de maiorul Vasile Cijevschi și asistată de la balconul clădirii de deputații Sfatului Țării. Prin fața lor defilează Regimentul I moldovenesc de infanterie, condus de colonelul Furtună și Regimentul I artilerie, dar la această paradă a luat parte și un escadron de cavalerie ucrainean, care a venit să salute deschiderea Sfatului Țării. În mulțime, care cu vreo lună în urmă purta numai cocarde roșii, se văd în mod demonstrativ butoniere, cocarde și panglici tricolore.

Prima ședință a Sfatului Țării începe la orele 14 sub președinția lui N. Alexandri, cel mai vârstnic deputat, care cu glasul tremurând de emoție anunță: „Domnilor deputați, declar ședința Sfatului Țării deschisă”. În ovații și aclamații se strigă „trăiască autonomia”, „trăiască Basarabia”, „trăiască Sfatul Țării”, iar corul intonează cântecul „Deșteaptă-te române”. După înțelegerea cu Blocul Moldovenesc, reprezentantul Comitetului regional al Sfatului deputaților țărani, Panteleimon Erhan, propune în calitate de președinte al Sfatului Țării pe Ion Inculeț, care este ales cu 105 voturi. Deputata Elena Alistar, unica femeie din acest organ, îmbrăcată în costum național, atârnă la pieptul lui Inculeț o eșarfă tricoloră.

Elena Alistar, reprezentanta Ligii Femeilor Moldovence în Sfatul Țării
Elena Alistar, reprezentanta Ligii Femeilor Moldovence în Sfatul Țării

Într-un discurs împestrițat cu rusisme și moldovenisme (pe care chiar el însuși ulterior îl va ironiza), început cu exclamația „Grajdanilor deputați”, I. Inculeț a ținut să tempereze acest elan panromânesc al manifestării, așezându-l în albia „autonomiei cu Rusia”. Președintele a anunțat că „până la convocarea constituantei Basarabiei și introducerea principiului federativ de către Constituanta Rusiei întregi, cel mai înalt for al Basarabiei rămâne Sfatul

Personalitățile Centenarului: Pantelimon Halippa

Pantelimon Halippa
Pantelimon Halippa

Pantelimon (Pan) Halippa (1883 - 1979) - publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. Din 1906 a colaborat la revista „Basarabia”, prima publicație română a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul revoluționar „Deșteaptă-te, române”, fapt pentru care a fost urmărit de autoritățile țariste. S-a refugiat la Iași și s-a înscris la facultatea de litere și filosofie, ale cărei cursuri le-a urmat între 1908 și 1912. Revenit la Chișinău în 1913, publică împreună cu Nicolae Alexandri și cu ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, al cărui director a fost. În scrierile sale, Halippa nu a contenit să militeze pentru unirea Basarabiei cu România. În 1917 a fost unul din fondatorii Partidului Național Moldovenesc, drept pentru care a fost ales vicepreședinte, apoi președinte al Sfatului Țării.

Legitimația de deputat în Sfatul Țării
Legitimația de deputat în Sfatul Țării

A participat și la adunările de la Cernăuți și de la Alba-Iulia care au proclamat Unirea Bucovinei și, respectiv, a Transilvaniei cu România. După 1918 a deținut mai multe funcții: ministru, secretar de stat pentru Basarabia (1919-1920), ministru al Lucrărilor Publice (1927), ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor (1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator și deputat în Parlament (1918-1934), urmărind constant propășirea culturală a Basarabiei.

Țării, alcătuit de reprezentanții organizațiilor democratice aleși pe baza glăsuirii obștești”. În viziunea sa, Sfatul Țării avea îndatorirea să oprească anarhia agrară; să îngrijească de semănarea ogoarelor; să canalizeze retragerea unităților rusești demobilizate de pe front și să ferească țara de foamete. Acesta urma să introducă „ordine legală prin legi corespunzătoare nevoilor poporului, garantând libertatea conștiinței, a credinței și cuvântului, precum și respectarea dreptului minorităților naționale”.

Problema legitimității acestui organ reprezentativ al Basarabiei, apărută ulterior în discursurile bolșevicilor și emigrației ruse, era lipsită de sens în acele circumstanțe, dacă privim la componența oamenilor care au aprobat crearea Sfatului Țării: binecuvântarea episcopului Gavriil, în funcție sub regimul nou și cel vechi; salutările președintelui tribunalului Luzghin, aflat în funcție sub ambele regimuri; a sub-comisarilor guberniali în funcție: Cristi, Inculeț, Rudiev (de la Bălți), Cotoros (de la Chișinău), care reprezentau ministerul rus de interne și sovietele; expunerile lui Erhan și Inculeț, trimiși ai Guvernului Provizoriu de la Petrograd; intervenția lui A. C. Șmidt, primarul orașului Chișinău și discursul lui P. Sinadino, deputat în Duma rusă. Prin aceste prezențe și luările de cuvânt, reprezentanții autorităților de stat vechi și noi au dat Sfatului Țării o consfințire de autoritate oficială, dincolo de speculațiile apărute ulterior. La aceasta mai putem adăuga și acceptatea acestei legitimități din partea partidelor politice reprezentate în Sfat: democrat-revoluționar (reprezentat de Dobrovolski, membrul sfatului muncitoresc); socialist-revoluționar (Kogan); Bundul evreiesc (Kovarski); social-popular (Ștern). Prezența tuturor acestor elemente la deschiderea unui organ cu majoritate moldovenească, constituit pe baze naționale, însemna nu doar recunoașterea legitimității noului for, dar și a faptului că vechea orânduire țaristă, bazată pe dominația unei minorități asupra majorității era incorectă și prin urmare pasibilă de a fi schimbată.

Pe de altă parte, discursurile din ședința de deschidere a Sfatului Țării arată o paletă diversificată a viziunilor și opțiunilor pe care urma să le îmbrățișeze Basarabia. Majoritatea celor arătați mai sus, care nu veneau din Blocul Moldovenesc, au avut gânduri ascunse, sperând că statul rus, reconstituit cu rapiditate, va reuși readucerea mișcării de renaștere națională din Basarabia în albia revoluției ruse, păstrând astfel pozițiile lor în provincie. Cel mai reprezentativ din acest punct de vedere era A. Șmidt, care a declarat că „Rusia va fi federativă și Basarabia autonomă”, dar aceste gânduri venea și din partea lui Erhan și Inculeț. În același timp, reprezentanții curentelor de stânga ruse credeau că dogmele socialiste vor avea o putere de atracție mai mare asupra moldovenilor decât instinctul național. Prin urmare este explicabil faptul că ideea centrală a discursurilor ce veneau din acea zonă, dincolo de recunoașterea fondului național local, era legată de salvarea Rusiei.

Cu totul alta era perspectiva partidei moldovenești din Sfatul Țării. Pan Halippa, reprezentantul Partidului Național Moldovenesc, în luarea sa de cuvânt imediat după Ion Inculeț, condamna „internaționalismul bolnăvicios provocat de revoluția rusă” și ridica „steagul național, călăuzit de ideea iubirii față de patrie, adică de pământul nostru moldovenesc”. Pe același făgaș s-au expus Elena Alistar care vorbea despre „cultura națională și dorințele poporului”; Ion Pelivan care consemna că „acest neam s-a găsit pe sine, a înviat” și că acum „se întrupează visurile părinților și nădejdiile tuturor fruntașilor neamului”; marinarul Gafencu care susține drepturile naționale și „munca depusă pentru a ajunge aici”; Gh. Buruiană, declarat „fiu al acestei Moldove”, unde „mulți au luptat ca să stingă din sufletele noastre iubirea de patrie, dar n-au izbutit”; I. Buzdugan care proclamă că „se înalță steaua noastră, de acum înainte să fim stăpâni pe viața și soarta noastră”. Cel care a cristalizat cel mai profund aceste porniri naționale a fost Onisifor Ghibu, care luând cuvântul din partea refugiaților transilvăneni afirma „dreptul moldovenilor pe pământul lăsat de strămoși” și vedea ca „firească completare dorința de unire a întreg neamului românesc”.

De partea Blocului Moldovenesc erau ucrainenii, care prin Luțenco, împuternicitul Radei de la Odesa, amintește de „vechile legături moldo-ucrainene” și critică „centralismul rusesc”. A salutat „deșteptarea Moldovei” și asigură că „Ucraina va lupta pentru idealul său național, asigurând astfel libertatea noului stat moldovenesc”. Și polonezii prin reprezentantul lor Pomoroski, un om cult, vechi amic al neamului moldovenesc, susțineau cauza națională a populației majoritare, consemnând că „între moldoveni, stăpânii acestei țări și celelalte popoare va domni buna înțelegere”.

Sfatul Țării, ca organ reprezentativ al Basarabiei, a pornit la drum sub auspiciile unor opțiuni externe și interne diferențiate, pe alocuri ireconciliabile. Pe de o parte erau cerințele cu caracter social și național, determinate de lupta pentru pământ și pentru autodeterminare națională, ambele conflictuale, deoarece lupta pentru pământ îi lega pe moldoveni de mișcarea revoluționară rusă, iar tendințele de autodeterminare îi depărta de Rusia. Lucru care l-a înțeles Partidul Moldovenesc când a inclus problema agrară în programul său politic. Iar pe de altă parte, orientările politice erau dezbinate între susținătorii unei autonomii în cadrul Imperiului Rus, cei care-și doreau independența și acei care visau să se unească cu România.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG