Linkuri accesibilitate

Controversele Unirii necondiționate (II): Memoriul din 20 noiembrie 1918


Fragment din textul Memoriului înaintat la 20 noiembrie 1918 (Sursă: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Discuțiile privind iminenta abolire a autonomiei Basarabiei și a Sfatului Țării, au generat mai multe neliniști la Chișinău, determinând o mobilizarea politică care nu era neapărat anti-românească, ci mai degrabă influențată de dorința unor basarabeni de a vedea respectate condițiile Unirii de la 27 martie 1918. Cu regret, administrația românească din provincie a perceput această rezistență altfel, prin prisma unor manifestări de ostilitate și de sfidare a autorității statului român.

În legătură cu aceste temeri, la 14 octombrie 1918, ședința comună a Fracțiunii Țărănești și a reprezentanților minorităților decide să ceară prezidiului Sfatului Țării convocarea plenului legislativului pentru data de 1 noiembrie. Această inițiativă, dar și alte manifestări ale reprezentanților minorităților naționale, considerate de autorități anti-românești, au condus la arestarea, la 29 octombrie 1918, a deputaților F. Stanevici, K. Misirkov, M. Starenki, A. Osmolovski, I. Ponomariov, I Krivorukov și V. Kurdinovski, care la scurt timp vor fi expulzați peste Nistru, împreună cu alte persoane considerate suspecte sau chiar periculoase. Este adevărat, la 8 noiembrie, F. Stanevici va depune cerere de revenire în Basarabia, acceptată de guvernatorul A. Văitoianu, dar cu condiția să nu mai facă politică.

Autorii Memoriului, N. Alexandri și I. Păscăluță (Sursă: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Autorii Memoriului, N. Alexandri și I. Păscăluță (Sursă: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Din câte se pare, către toamna anului 1918, datorită mai multor circumstanțe despre care am vorbit și anterior, atât de natură internă, cât mai ales de context extern, Basarabia intra sub conducere militară directă, doar cu aparențe de respect față de autonomia provinciei și instituțiile sale politice. Desprindem acest lucru din două relatări ale timpului, făcute de oameni care nu puteau fi acuzați de atitudini ostile României. În momentul arestării grupului de deputați și a expulzării lor peste Nistru, Pan Halippa, la cel moment vice-președinte a Sfatului Țării, și Boris Epure, secretarul legislativului, s-au adresat cu o interpelare la Guvernatorul General, prin care declarau că această decizie încălca grav legea din 26 ianuarie 1918 a Sfatului Țării privind inviolabilitatea deputatului. În absența lui Văitoianu, adjunctul său, colonelul Manoilescu, avea să răspundă că arestarea deputaților s-a făcut „prin dispoziția autorităților militare”.

Boris Epure relatează pe larg această situație, exprimând mai multe note de regret față incident, dar și cu referință la atitudinea pe care trebuia să o aibă la acel moment conducerea RDM: „Datoria noastră este să declarăm cinstit, public, că în general, acum noi nu avem nicio putere pentru a întreprinde ceva, că în Basarabia totul se face fără noi, că importanța Sfatului Țării este redusă realmente la zero și că ne declinăm responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă”. Pentru a rezolva acest caz, B. Epure a încercat să solicite concursul Directorului General al RDM, Petru Cazacu, dar și a lui Costin, Directorul de Interne, care s-au dovedit însă a fi neajutorați și lipsiți de împuterniciri ca și deputații Sfatului Țării.

Ștefan Balamez (Sursă: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Ștefan Balamez (Sursă: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Aceste realități, deopotrivă cu zvonurile privind apropiata convocare a Sfatului Țării, care urma să dezbată chestiunea evoluției ulterioare a Basarabiei în cadrul statului român, au influențat un grup de deputați ai legislativului basarabean să întocmească un Memoriu adresat Guvernului României. Autorul acestui Memoriu a fost chiar Nicolae Alexandri, președintele Comisiei Constituționale a Sfatului Țării, asistat de Ion Păscăluță. În afara celor doi, scrisoarea de protest a mai fost semnată de alți 11 deputați, printre care Vl. Țîganko, G. Buciușcan, V. Cijevschi, St. Balamez, S. Donica-Iordăchesco, F. Moldovan, M. Russev, V. Ghenzul, N. Budnicenco, Iv. Garbuz și I. Nikitiuk.

Memoriu avea 13 prevederi, bazate pe actul Unirii de la 27 martie 1918 și urmau a fi realizate de guvernul român până la 1 decembrie. Conținutul Memoriului este de o valoare documentară incontestabilă, pentru că din lectura sa putem înțelege mai profund situația politică din Basarabia, dar mai ales felul cum aceasta era administrată la acel moment. Printre cele mai importante cerințe menționăm:

1. Restabilirea libertății cuvântului, întrunirilor, conștiinței, uniunilor, lichidarea cenzurii prin decret guvernamental;

2. Inviolabilitatea persoanei deputaților și a cetățenilor Basarabiei. Niciun deputat al Sfatului Țării nu poate fi lipsit de libertate, fără hotărârea Sfatului Țării, iar cetățenii Basarabiei fără hotărârea organelor judiciare;

3. Întoarcerea deputaților Sfatului Țării exilați, fără de care niciun proiect de lege nu poate fi examinat în Sfatul Țării;

4. Ridicarea stării de asediu și a stării de urgență și restabilirea garanțiilor constituționale;

5. Realegerea prezidiului Sfatului Țării și a Directorilor și tragerea actualilor la răspundere pentru încălcarea autonomiei Basarabiei;

6. Toată puterea în Basarabia trebuie să aparțină Consiliului Directorilor, ales de Sfatul Țării, iar Comisariatul General să fie lichidat;

7. Îndepărtarea jandarmilor din sate și încartiruirea lor în cazărmi în locurile indicate de directorul afacerilor interne a noului Directorat și supunerea lor administrației civile;

8. Convocarea organelor lichidate de autoadministrare a zemstvelor și orașelor;

9. Întoarcerea la serviciu a tuturor funcționarilor basarabeni demiși și a slujbașilor din instituții;

10. Restabilirea instanțelor judiciare în forma lor anterioară;

11. Restabilirea drepturilor încălcate ale minorităților naționale;

12. Sfatul Țării să adopte de urgență o lege electorală și să numească data noilor alegeri în el;

13. Înființarea unei comisii speciale din rândul basarabenilor care să cerceteze toate încălcările autorităților civile și militare.

Memoriul „mândriei și orgoliului basarabean”, a fost o manifestare a spiritului revoluționar din care s-a născut Basarabia anilor 1917-1918 și a avut un efect profund în epocă. Dar cel mai important și regretabil, acest protest, care nici într-un fel nu contesta ordinea politică existentă, cu atât mai puțin ideea reîntregirii Basarabiei cu România, a devenit o armă în bătălia politică imediată, dar și ulterioară, pe care dușmanii Unirii o vor purta împotriva statului român. Spre exemplu, delegația rusă de la Conferința de Pace de la Paris din 1919 afirma, fără niciun temei, că numărul celor care au semnat documentul ar fi fost mai mare decât al deputaților care au votat Unirea la 27 martie 1918. Mai multe scrieri ruse și ulterior sovietice, care abundă în afirmații false, susțin că la momentul elaborării, Memoriul ar fi fost semnat de 40 de deputați. Potrivit lui Pan Halippa, în afară de cei 13 deputați care au semnat documentul la 20 noiembrie, au mai fost alți șapte care au semnat ulterior, adăugând „și alți câțiva”.

Profilul identitar și etnic al semnatarilor, cât și viziunile acestora asupra Unirii erau foarte diferite, dar surprinde solidaritatea lor în jurul ideii de respect al condițiilor promise de Marghiloman la 27 martie. Spre exemplu, din cei 13 semnatari, V. Cijevschi, I. Păscăluță și N. Alexandri au votat la 27 martie pentru Unirea Basarabiei cu România, Ștefan Balamez a votat împotrivă, iar ceilalți deputați s-au abținut de la vot.

Diferită este și soarta semnatarilor, care deseori se crede că ar fi avut de suferit din partea administrației române pentru elaborarea scrisorii de protest. Autorul Memoriului, Nicolae Alexandri a fost prezent la ședința din 27 noiembrie, care vota unirea necondiționată, dar a părăsit-o în semn de protest, deoarece nu putea accepta renunțarea la Unirea condiționată și dizolvarea Sfatului Țării. Ulterior însă a fost senator și vicepreședinte al Senatului României (1921). Vasili Cijevschi a desfășurat o vastă activitate pedagogică, publicistică și editorialistă în Chișinău, fiind unul din fii iubiți și respectați ai Basarabiei până la moartea sa în 1931.

Ștefan Balamez a fost arestat la 13 iunie 1941 de NKVD și acuzat în baza art. 64/13 Cod Penal al URSS „Luptă activă împotriva clasei muncitoare şi a mișcării revoluționare”. A respins acuzația că a votat împotriva Unirii la indicația guvernului român pentru a da o aparență democratică votului din 27 martie 1918. Dar asta nu l-a salvat, el fiind condamnat la 10 ani de GULAG, unde a dispărut fără urmă.

Un alt semnatar, Gavril Buciușcan, la scurt timp se va refugia peste Nistru, unde va deveni Comisar pentru Educație al RASSM și unul din principalii artizani ai „moldovenismului” transnistrean. Va avea o soartă tragică, fiind executat în timpul Marii Terori staliniste la Tiraspol, la 23 octombrie 1937.

Gavril Buciușcan (Sursă: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Gavril Buciușcan (Sursă: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Aceeași soartă a avut-o și Vladimir Țîganko. După ce s-a opus votării Unirii necondiționate la 27 noiembrie 1918, la începutul lui 1919, Țîganko a plecat din Basarabia și s-a stabilit în Odessa, unde a reînființat Fracțiunea Țărănească în exil, alături de alți deputați ai Sfatului Țării. Ulterior s-a alăturat eforturilor lui Krupenski și Schmidt, afiliate la „Comitetul pentru Salvarea Basarabiei”, care va pleda cauza antiromânească la Conferința de Pace de la Paris (1919). S-a implicat în crearea Republicii Autonome Sovietice Moldovenești în 1924, apoi se mută cu traiul la Leningrad. Cu toate acestea, în timpul Marei Terori din 1937-1938 a fost declarat drept suspect politic de către regimul stalinist. Arestat pe 29 noiembrie 1937, a fost condamnat la moarte la 2 decembrie și a fost executat la scurt timp după, în ianuarie 1938.

Semnatarii Memoriului de protest din 20 noiembrie, la fel ca și mulți ani basarabeni care gândeau la fel, nu erau pregătiți politic și psihologic să accepte dizolvarea Sfatului Țării, în care au investit energie și speranță, dar și să renunțe la Basarabia care în imaginarul lor era o patrie. Dar dincolo de aceasta, spre deosebire de majoritatea deputaților Sfatului Țării, care în curând se vor aduna în ședința istorică pentru a vota renunțarea la condiții, semnatarii scrisorii de protest nu erau în măsură să perceapă întreaga dimensiune internă și externă a problemei Basarabiei. Războiul se încheiase victorios pentru Aliați, urma o conferință de pace dificilă pentru România, Transilvania și Bucovina se uniseră cu patria-mamă fără condiții și „autonomie”, prin urmare viziunile protestatarilor erau depășite istoric.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG