Linkuri accesibilitate

«В Москву! В Москву!!» sau Cum ne-am dus să-l căutăm pe Cioclea şi l-am găsit pe Putin (II)


Cum Eugen Cioclea şi-a căutat mereu prieteni printre toate generaţiile de basarabeni de la Moscova, la sugestia regizorului Vlad Druc am mers la ВГИК (alias, Institutul Unional de Stat de Cinematografie), situat aproape de ВДНХ (alias Expoziţia Realizărilor Economiei Unionale), acum transformată într-un imens patinoar. Pe timpurile URSS, într-unul din pavilioanele ВДНХ avea loc Târgul de Carte al ţărilor socialiste, iar istoria pe care voiam s-o imprimăm, înainte de a filma la ВГИК, ţine de-o întâmplare din mai 1987. Zadarnic! De parcă ne-am fi aflat pe teritoriul unui obiect secret – de ce nu, chiar cosmodrom?! –, interdicţiile au curs gârlă (şi ce frumos ar fi sunat istoria pe fundalul unor patinatoare ce desena 8-uri pe gheaţă!), astfel încât a trebuit să ne mulţumim cu câteva gros plan-uri, pentru atmosferă.

Nici la ВГИК n-am avut mai mult noroc, de unde într-o primă fază ne-am bucurat de o întâmpinare mai puţin obişnuită, din partea unor legende ale cinematografiei sovietice: în faţa instituţiei, trei magi ai marelui ecran – Ghennadi Şpalikov, Andrei Tarkovski şi Vassili Şukşin, tustrei absolvenţi ai Institutului – tocmai coborau din bronz, ca pentru a ne ura bun venit. Mai puţin binevoitoare s-a dovedit a fi conducerea ВГИК-ului – maximum ce-am putut obţine a fost dreptul de a filma în holul instituţiei, mulţam şi de-atât!

Amurgise de-a binelea când ne-am îndreptat spre căminul Institutului de Literatură „M. Gorki”, unde-am stat între 1986-1989, primindu-l de nenumărate ori în vizită pe Eugen Cioclea, şi treaz, şi cu chef, şi în toate felurile. Cele câteva istorii pe care voiam să le povestesc trebuiau filmate la faţa locului, atât că… faţa locului s-a prefăcut într-o grimasă! Abia dacă am obţinut permisiunea de a intra în cămin de la o portăreasă foarte amabilă (absolventă a două facultăţi, cum avea să aflu tot atunci), că «Нельзя!»-ul fără drept de apel al colegei sale, arătând ca din trupele speciale ОМОН, ne-a turnat plumb în picioare. Ironia sorţii – obţinusem permisiunea verbală a rectorului instituţiei să filmăm, dar cine cunoaşte «синдром вахтера» din perioada URSS ştie că mai degrabă trece o turmă de cămile prin urechile acului decât o persoană străină de Cerberul de la poartă. Tot doamna cea amabilă a găsit soluţia – la rugămintea dânsei, am fost invitaţi de un doctorand, şi astfel am urcat la etaj, eu cu inima să-mi spargă pieptul. În fosta mea cameră, 423, stau acum două fete, dar scoruşul de după geam e acelaşi, poate mai jerpelit totuşi. Mi-ar fi plăcut să filmăm anume aici istoria cu „lectura manuscrisului Abece-Dor”, din toamna lui 1987, dar fiind paturile dispuse altfel, a trebuit să căutăm o altă cameră, la acelaşi etaj, care să arate ceva mai… bărbătesc. Iat-o, în două cuvinte, istoria cu pricina: suntem în octombrie ’87, tocmai îmi bătusem la maşina de scris manuscrisul cărţii de poeme Abece-Dor, pe care urma să-l prezint la Editura Artistică din Chişinău. Într-o zi pică, bob sositor, Cioclea, deja „făcut” – cum însă mă grăbesc la gara Kiev, s-o întâmpin pe V., îl las în camera mea, îndemnându-l să tragă un pui de somn şi promiţându-i că revin într-o oră-două. Ţi-ai găsit însă omul, să stea cu mâinile în sân! Bref, la întoarcere – nici urmă de Cioclea, în schimb pe podea stau risipite cele vreo 120 de pagini ale manuscrisului meu, fiecare text fiind adnotat de-a curmezişul foii cu creionul, apăsat, fie cu „Genial!”, fie cu „Excelent! Ca Cioclea”, fie cu – iertare – „Căcat!”. Mi-a căzut faţa, la vederea jalnicei privelişti, dar după un prim moment de supărare, am strâns de pe jos foile şi le-am pus la păstrare (eliminând apoi textele gratulate cu „Căcat”, nu toate însă, mea culpa! din manuscrisul pe care a trebuit să-l tipăresc din nou; tot Cioclea avea să scrie una dintre cele mai pătrunzătoare cronici la Abece-Dor, la scurt timp de la apariţia cărţii, în 1989). Or, exact acest manuscris „recenzat” urma să-l filmăm, cu povestea aferentă.

Şi l-am, prin bunăvoinţa lui Andrei şi a colegului său de cameră, studenţi ambii. Alte câteva istorii (bunăoară, punctul de plecare al poemului Regula jocului din Numitorul comun), legate de acelaşi cămin frecventat cu osârdie de Cioclea încă de pe vremea studenţiei regretatului Leonard Tuchilatu, le-am filmat în sala de lectură, de la etajul 6; ne mai rămânea să tragem nişte cadre ale coridorului, la fel de jerpelit ca acum 30 de ani, dar înzestrat din 5 în 5 metri cu camere video, când deodată „portăreasa-ОМОН” şi-a făcut, zgomotos, intrarea, cerându-ne să punem tot acum capăt filmărilor, şi ameninţând că, dacă nu demagnetizăm faţă de ea caseta, cheamă poliţia. Nici legitimaţia mea de membru al Uniunii Scriitorilor din URSS, nici parlamentările pline de tact ale producătorului n-au avut darul s-o potolească – de bună seamă, când la explicaţiile cât se poate de politicoase ale regizoarei se răspunde sec cu «Женщина, как мне хочется врезать вам в морду!», nu prea ai ce replica.

În câteva clipe, eram deja la parter, echipa tocmai ieşea pe uşă, când din urmă m-a ajuns ultima ei invectivă, o adevărată perlă: «Урод в биологическом смысле!». De demagnetizat însă caseta, nici vorbă s-o. Cu riscul de a intra la mititica! Şi cu asta, am păşit victorioşi spre staţia de metrou Butârskaia, având în faţa ochilor turnul de televiziune Ostankino, „singura sculă erectă a ruşilor, şi aia de beton” (vorba lui Cioclea).

(va urma)

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG