Sărbătorită cu mai puţin fast, cea de-a 110-a aniversare a naşteri lui Mircea Eliade (28.II.1907 – 22.IV.1986) a prilejuit şi câteva ediţii în limbi străine a operei literare eliadeşti, printre acestea numărându-se şi cea a volumului Tutto il teatro. 1939-1970, Ed. Bietti, 2016, lansat recent la Târgul de Carte de la Torino. În cele ce urmează, voi cita dintr-un amplu interviu acordat de Sorin Alexandrescu, autor al celebrului studiu Privind înapoi, modernitatea (1999), şi nepot după soră a lui Mircea Eliade, prezent la evenimentul din Torino (a se vedea „Eliade vorbeşte mereu în numele unei generaţii”, din: Observator cultural, nr. 878 (620), 29 iunie – 5 iulie 2017).
* * * * * * *
„În privinţa teatrului scris de Mircea Eliade, cum sunt văzute azi teoriile sale referitoare la originea mitică şi ritualică a acestuia? Omul postmodern mai este sensibil la o asemenea dimensiune, situată în afara celei estetice şi celei politice?
Teatrul lui, ca şi proza lui, de altfel, vorbeşte despre anumite întâlniri între oameni, despre atitudini care nu se pot explica prin logica raţională şi care se explică fie prin intuiţie, fie prin întâmplări care, aparent, nu au nicio logică. Asta se vede foarte bine în povestiri. Acum teatrul lui nu am impresia că merge neapărat pe această linie. În primul rând, este scris în diverse epoci, în timp ce povestirile sunt scrise după plecarea din Portugalia, unde a scris prima povestire ciudată, cu omul acela care creşte ca un uriaş (Un om mare). După aceea, toate povestirile lui au acel aspect straniu, inexplicabil, ceea ce se potrivește foarte bine cu teoriile lui, cu mitul îngropat, cu sacrul. În teatru nu ştiu dacă are aşa ceva, nu am impresia asta. Cred că teatrul ar trebui studiat mai mult. De fapt, singurul volum complet de teatru este cel italian (subl. mea, Em. G.-P.), vechea ediţia în limba română nu este completă, iar în alte limbi nu a apărut nimic, din câte ştiu eu.
Ifigenia, prima piesă, nu am impresia că se referă la ceva mitic, ba este chiar interesant că desface explicaţia mitică a marelui preot Kalchas. După mine, explicaţia acestuia este în mare măsură atacată de Ahile şi urmată vrând-nevrând de oamenii politici, mai ales lui Menalau fiindu-i, evident, frică să-l contrazică, nefiind, în mod clar, de acord cu el – mai curând îl foloseşte, adică ambiţia politică de a ajunge în Asia Mică este slujită de această proorocire. Bun, Agamemnon e contra, Ulise o scaldă şi Ahile o atacă. În privinţa Ifigeniei, ea trece prin mai multe atitudini şi, până la urmă, intră într-un fel de extaz atunci când urcă spre locul unde va fi jertfită şi chiar îl cheamă pe Ahile, care refuză să vină, după cum ea refuză să se întoarcă, aşa cum îi cere Ahile. Cu alte cuvinte, am impresia că, în ciuda unor declaraţii false, influenţate de Kalchas, care se dovedeşte un demagog absolut, de altfel, ca şi a unei înflăcărări de moment a Ifigeniei, explicaţiile de natură religioasă sunt foarte slabe, cele politice fiind mult mai puternice. Spun asta şi pentru că piesa s-a jucat foarte curând după moartea lui Codreanu, iar unii au considerat-o ca pe un cult al jertfei şi ca pe o răscumpărare a acestuia. În primul rând, Codreanu a fost asasinat într-un mod mârşav, nu s-a dus de bună voie. În al doilea rând, nu s-a pus în niciun fel problema că, dacă el moare, nu ştiu ce miracol se întâmplă cu România; istoric vorbind, nu s-a pus problema aşa. Era o răzbunare evidentă a lui Carol al II-lea, nimic altceva. Mai bine zis, o măsură de prevedere, îi era teamă că Hitler îl foloseşte pe Codreanu contra lui şi atunci el îl împuşcă primul şi primejdia dispare. Deci nu ştiu ce ar putea fi văzut acolo ca un eroism, ca o jertfă eroică, aşa cum, hai să zicem, poate fi văzut la Ifigenia. Nu am impresia asta deloc. Până la urmă, Carol s-a înţeles cu Sima, un tip absolut amoral, iar Legiunea a vrut să-l dea jos pe rege în septembrie, când a venit Antonescu.
Cei care au „văzut” o aluzia a lui Eliade la aceste evenimente erau pur şi simplu sub impresia momentului. De altfel, piesa le este dedicată lui Mihail Sebastian şi lui Haig Acterian, primul fiind evreu şi al doilea armean. Să fi fost acesta din urmă un român fanatic cum se prefăcea a fi un grec fanatic Kalkhas (Calcante), marele preot, dar, în fond, un intrigant fără scrupule? Nu, Acterian este trimis de Antonescu pe front şi moare în primele momente. Mi se pare evident că Eliade a dedicat piesa unor oameni care nu aveau nicio legătură de acţiune politică directă cu legionarismul. Acterian fusese legionar, deşi scrierile lui despre teatru, de exemplu, nu aveau nicio legătură cu asta, dar a fost trimis la moarte fără scrupule – într-un fel, ca şi Ifigenia. Victima nevinovată este în centrul piesei lui Eliade, nu o victimă eroină mitică!”
* * * * * * *
Mă opresc aici, deşi sunt atâtea alte lucruri memorabile pe care le spune distinsul eseist, nu înainte de a aminti că astăzi, 20 iulie 2017, se împlinesc 90 de ani de la urcarea pe tronul României a Regelui Mihai. Ultima Majestate în viaţă, dintre capetele încoronate în interbelic.