Linkuri accesibilitate

Să fi fost o persoană fizică – şi nu-i greu să ne-o imagină, cu părul strâns în coc şi purtând haine de epocă –, poezia Limba noastră de Alexie Mateevici (1888-1917) ar trebui să-şi sufle, în aceste zile de iunie 2017, cele 100 de lumânări de pe tortul de sărbătoare, punându-şi o dorinţă. Una cât pentru un secol. La un an înainte de centenarul Marii Uniri din 1918. Scrisă pe 17 iunie şi rostită pe 21 iunie 1917, în cadrul cursurilor de limbă română pentru învăţătorii moldoveni (19 – 21 iunie 1917, Chişinău), publicată la scurt timp în „Cuvânt moldovenesc”, Limba noastră – de la G. Călinescu citire – conţine „imagini superioare de mare poezie” şi este nu doar testamentul unui poet „care a văzut în limbă spaţiul sacru al identităţii naţionale şi făclia din care neamul să-şi tragă izbânzile sale” (Dumitru Irimia), ci şi, din 1994, imnul de stat al Republicii Moldova – probabil singura ţară de pe glob în care populaţia băştinaşă îşi vorbeşte atât de aproximativ limba maternă –, sabotat şi el ori de câte ori a fost cu putinţă, după cum se întâmpla pe 14 iulie 2009, la recepţia dată de Ambasada Franţei, când soprana Liliana Marin şi tenorul Sergiu Pilipeţchi s-au poticnit la strofa a doua a imnului, reluând prima strofă pe post de refren. (Adaug, în paranteze, că poezia era „amputată” în ediţiile sovietice ale operei lui Alexie Mateevici de strofa a şaptea: „Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slavă-n ceruri,/ Să ne spună-n hram şi-acasă/ Veşnicele adevăruri”, căci, de bună seamă, monopolul „adevărului” îi aparţinea Partidului, care vorbea nu din „hram”, ci de la Kremlin.)

În mod cert, destinul poeziei este mult mai împlinit – un singur bemol, de la E. Lovinescu citire: „Nici de contribuţia literară a Basarabiei nu ne putem apropia decât cu interes cultural şi cu amorţirea scrupulelor estetice. Numai gândul că unele din aceste versuri au fost scrise înainte de război şi că reprezintă, prin urmare, dovezi de continuitate culturală românească dintr-o epocă de înstrăinare ne face să răsfoim, de pildă, Miresmele din stepă ale lui Ion Buzdugan sau Poeziile lui Al. Mateeevici, cu o poezie citabilă (Limba noastră) şi chiar Flori de pârloagă ale lui Pan-Halippa” (Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937) – decât cel al poetului plecat la Domnul pe 13 august 1917. Promisiunea unei vocaţii lirice de excepţie se întorcea într-un mit, cel al Prorocului, pe care însuşi poetul îl invocase în versuri pline de patos, fără a bănui vreodată că ar putea să-i revină chiar lui misiunea... Cine însă şi-ar fi putut imagina că, la un sfert de veac de la proclamarea independenţei Republicii Moldova şi la 28 de ani de la trecerea la grafia latină şi decretarea limbii române drept limbă de stat a, pe atunci, RSSM, se va admite, fie şi teoretic, posibilitatea revenirii la scrierea chirilică – şi nu de un fiştecine, ci de... preşedintele ţării, fie-i numele scris cu litere ruseşti, Игор Додон. Or, în îndepărtatul 1989, reacţia Interfrontiştilor din partea stângă a Nistrului a fost imediată – blocarea căii ferate pe sectorul Bender-Tiraspol (s-a mai văzut oare o blocadă împotriva unei limbi? mai exact, a unui alfabet?). Să ne imaginăm că, în replică la iniţiativa lui Игор Додон, aceiaşi interfrontişti fac iarăşi grevă – de data asta contra rusificării scrierii noastre, căci, nu-i aşa? mai trebuie încă să meriţi accederea la o mare cultură. Iar ca absurdul să meargă călare, că Vladimir Putin în persoană îi dăruieşte, cu proximă ocazie, „preşedintelui său de companie” manuscrisul original al Limbii noastre (şi iarăşi, nu pot să nu atrag atenţia, în paranteze, că Imnul de stat rus este compus de un... fabulist, Serghei Mihalkov, laureat a cinci premii Stalin, iar al nostru de-un preot, mort la datorie pe frontul de la Mărăşeşti), doar că... în slavonă!

Revenind la poema propriu-zisă, constat nu fără o oarece surprindere că Limba noastră n-a făcut nici un rid (ceea ce mă bucură nespus), şi nici nu şi-a pierdut din actualitate (ceea ce îmi dă de gândit):

„Înviaţi-vă dar graiul...”

XS
SM
MD
LG