Linkuri accesibilitate

Ultimul sunet – sfârşitul copilăriei. Şi primul? Cum a fost începutul?


De dimineaţă, trecând prin centru oraşului, văd cete de copii în haine de sărbătoare şi cu buchete de flori în mâini. Este sfârşitul anului şcolar, iar în cazul absolvenţilor, şi ultimul sunet. Întâmplarea face că, în ultimele vreo două luni, am tot avut întâlniri prin liceele capitalei, astfel că mă simt oarecum legat de această zi. (Doar gândindu-mă câte promoţii de absolvenţi a avut mama, în cei peste patruzeci de ani de ani de activitate didactică, şi tot ar fi cazul s-o marchez, într-un fel sau altul.) Aşa că-i musai „despre copilărie să vorbim, singura nevinovată...” – dar o mai fi oare chiar atât de „nevinovată”?

O mică întâmplare, de-acum câţiva ani – şi pe care am povestit-o în câteva rânduri, la întâlnirile mele de prin şcoli – revine în memorie: la unul dintre liceele prestigioase ale capitalei, pomenisem în treacăt numele lui Lenin, iar lipsa de reacţie a elevilor mi s-a părut suspectă. I-am întrebat dacă ştiu despre cine-i vorba. Tăcere. Am reformulat întrebarea: „Cine este V.I. Lenin?” O singură mână timidă dintr-o clasă de vreo 30 de elevi, iar răspunul m-a lăsat bouche bée: „Cel mai mare fabulist rus”. De unde generaţia noastră a crescut ca „nepoţei ai lui Ilici” încă din anii de grădiniţă, iată nişte adolescenţi pe punctul de a ieşi din copilărie fără să-i fi auzit numele! Lor li se dedică fragmentul de proză de mai jos, povestind despre prima zi de şcoală a unui copil din îndepărtatul 1971.

* * * * * * *

Pe cînd fetiţele de-o seamă cu el se numeau, una din zece, Rodica, iar părinţii lor (la perduta gente!) - fără excepţie, prima generaţie “încălţată” - abia dacă prinseră un loc în căminele pentru familişti (ai lui ocupau camera din colţ, ceea ce înseamnă că balconul lor se întindea, în unghi drept, de-o parte şi de alta a peretelui), nu înainte de a aduce pe lume doi-trei plozi, primul din dragoste, restul din greşeală, şi nu neapărat de la un tată - legitim sau necunoscut -, soarele nu apuca să asfinţească într-un capăt al patriei că şi răsărea într-altul. Cum anume se întîmpla minunea asta, şi dacă nu cumva ţara avea doi sori, prima învăţătoare nu a mai stat să le explice, la ora de educaţie patriotică numită bineînţeles „leninskii urok”, cea dintîi din viaţa „nepoţeilor lui Ilici”. Aşezaţi în bănci - fetiţă cu băieţel, iar atunci cînd n-au mai fost de-ajuns băieţei, fetiţă cu fetiţă -, cît să fie cuprinşi dintr-o privire la capătul căreia lemnul mobilierului cazon se umplea dintr-odată de ochi - muguraşi nedesfăcuţi, băieţii; flori gata să se scuture, fetele -, înfăţişau o privelişte idilică pe fundalul unui prunc desprins parcă dintr-o frescă de Rafael - dolofan, cu bucle aurii, încrucişîndu-şi degeţelele într-un gest de-o candoare adusă bine din condei - şi înrămat într-un chenar de fer-blanc zugrăvit în negru pentru a fi agăţat pe peretele din spate al clasei. Acelaşi chip zîmbitor ocupa două treimi din pagina de deschidere a Adecedarului, deasupra unei poezii în care întoarcerea păsărilor călătoare & regenerarea naturii era pusă pe seama faptului că „în april în april/ s-a născut Ilici”. Că puştii abia urmau să înveţe a scrie şi a citi, şi deci nu aveau cum să se pătrundă de mesajul Bunei Vestiri anunţate de Grigore Vieru, din prag, nu pare să le fi trecut prin cap responsabililor de la minister, la fel cum - peste două luni şi ceva, chiar în preajma Marelui Octombrie, sărbătorit pe 7 Noiembrie - nereuşita la învăţătură şi purtarea insuficientă nu a avut nici o legătură cu primirea în octombrei, toată clasa in corpore, după ce unii şi alţii au tot fost ameninţaţi săptămîni în şir că nu-şi vor prinde-n veci la piept steluţa cu chipul lui Ilici. Şi mai inexplicabil era felul în care micuţul Volodia Ulianov de pe insigna de octombrel reuşea să îmbătrînescă în mai puţin de trei ani (din clasa întîi pînă într-a treia) pe insigna de pionier, acum arătîndu-se în profil, chel şi cu bărbuţa de ţap tunsă scurt, scrutînd viitorul luminos al omenirii prin tăietura mongoloidă a ochilor, şi purtînd pe cap o cunună de flăcări dezlănţuite. Nu mai văzuse oameni arzînd cu pară; or, imaginea lor făcea trimitere la „cel-de-pe-comoară” din poveştile bunicii, ştiut fiind faptul că deasupra comorilor ascunse pîlpîie limbi vineţii, ale iadului. Dacă nu cumva însuşi Dumnezeu se arăta în chip de rug aprins. Prima învăţătoare turuia întruna, a fost însă suficient să pună şi ea o întrebare - „Copii, care dintre voi ştie cine-i Vladimir Ilici Lenin?” -, că o pădure de mîini a ţîşnit ca la comandă. De ce l-a ales anume pe dînsul, nu-i nici un secret pentru nimeni - era singurul „din intelectuali”, dintr-o clasă de copii ajunşi orăşeni în virtutea extinderii Ch-ăului peste satele din jur, ai căror părinţi schimbaseră sapa pe mistrie, iar acum lucrau la numeroasele construcţii din capitală. (...)

Într-una din zile, întorcîndu-se de la şcoală, descoperi deasupra măsuţei la care-şi făcea temele portretul lui V. I. Lenin, în semiprofil, format A-4, imprimat pe un carton de-o albeaţă ce-ţi tăia ochii. Executat în pointe-seche, Ilici degaja o forţă despre care nu se putea vorbi decît la infinitiv - a da cu barda-n dumnezeu! (În comparaţie - dacă tot am deschis o breşă în timp, de ce n-am valorifica-o pînă-n pînzele albe?! -, toporul lui Raskolnikov este floare la ureche, adevărat - o floare de sînge. La cîte-o ureche de babă surdă pentru care bla-bla-bla clopotele...) Mai cu seamă nu te puteai feri de privirea aţintită asupra ta, tabloul dînd impresia că nu era bătut în perete, ci se ţinea-n văzduh prin puterea de penetraţie a ochilor, deosebit de vii. Acum se cheamă că avea cu cine-şi face cîrligelele, şi nici tatăl nu mai trebuia să-l supravegheze îndeaproape. (Nici nu avea cum, toată ziua fiind la serviciu, dar mai bine trişa decît să-şi recunoască neputinţa?! Omniscient, faptele lui erau pilde, şi pildele table de legi. Iar dacă se-ntîmpla totuşi să fie prins pe picior greşit - şi vai de cel care-l prindea! -, glasul tatălui tuna din senin: „Pe cuvîntul meu de comunist!!!” La fel de bine, Dumnezeu ar fi spus: „Pe cuvîntul meu”. Tatăl şi Dumnezeu erau una, asta pînă-n clipa cînd primul se declara comunist.) Prin empatie, urma să înveţe „numai pe patru şi cinci”, să crească - vorba vine - „cu frică de părinţi”, să ajungă om mare, iar la sfîrşitul vieţii, după ce-şi va fi făurit o biografie-model, să fie înmormîntat, cu onoruri militare, în zidul Kremlinului, alături de urna cu cenuşă a lui Iuri Gagarin (întrebat ce vrea să ajungă cînd va creşte mare, avea răspunsul de-a gata - „Cosmonaut!!!” -, ca şi majoritatea colegilor de clasă de altfel, fără deosebire de sexe, de când Valentina Tereşkova adăugase neologismului de fabricaţie locală, chemat să marcheze distanţa faţă de astronaut-ul american, nu o dezinenţă atestându-i genul, ci un alt substantiv, pus în faţă să-i dezvăluie condiţia de femeie-cosmonaut): „Aliniere la mausoleu!” O copilărie la două capete, al tatălui şi al lui Lenin, cu care să fie mînat din urmă.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG