Linkuri accesibilitate

...de ani, şi nu anul 1968 – se împlinesc 68 de ani de la prima emisie, în data de 4 iulie 1950, pe unde scurte, a Radio Free Europe, pe atunci cu sediul la München, către Cehoslovacia (de ce anume Cehoslovacia, greu de spus – dar alegerea publicului-ţintă avea să-şi spună şi ea, în timp, cuvântul, şi nu mă gândesc doar la „Primăvara pragheză” din ’68, ci şi la „Revoluţia de catifea”, urmată de divorţul paşnic dintre Cehia şi Slovacia). Deja pe 14 iulie ’50, Radio Europa Liberă le vorbea şi românilor, precum şi altor popoare din lagărul socialist – totul, cu suportul financiar al Congresului Statelor Unite. În 1976, Radio Europa Liberă va fuziona cu postul Radio Liberty (Radio Libertatea), înfiinţat în 1951 de Comitetul American pentru Eliberarea Popoarelor din Rusia, care era de asemenea orientat spre emisiuni anticomuniste, însă specializat pe emisiunile către URSS. După comasare, numele posturilor de radio reunite a fost schimbat oficial în Radio Free Europe/Radio Liberty, însă departamentele pentru diferite limbi şi-au menţinut denumirea iniţială.

Eram probabil student, la începutul anilor ’80, când am auzit vorbindu-se, la început despre, apoi şi la Radio Europa Liberă, în ciuda bruiajelor pe care autorităţile sovietice n-au încetat să le exercite până în 1988. Era un oberliht (sau, dacă vreţi, o ferestruică – asta, ca să rimeze cu Perestroika, ce urma să vină pe la mijlocul în aceluiaşi deceniu) pentru minte, inimă şi literatură, mai cu seamă emisiunile Monicăi Lovinescu & ale lui Virgil Ierunca. La Facultatea de Litere a USM, ne îndoctrinau mai ceva ca la Academia Militară „Frunze”, iar brigăzi de activişti dădeau iama din când în când în căminele studenţeşti, pentru a verifica pe ce lungime de undă erau fixate radiourile studenţilor – şi totuşi, nu exista eveniment, carte, autor comentate la postul românesc al REL, pe atunci cu sediul la Paris, să nu ajungă şi la noi, tinerii. Doar Radio Erevan din bancuri putea concura, în inimile noastre, cu REL.

Pe măsură ce s-a democratizat Europa de Est, după căderea regimurilor comuniste, şi sediul REL s-a deplasat spre Răsărit – de la München, în 1995, la Praga. Să fie o simplă întâmplare că postul care vestea, acum 68 de ani, spre Cehoslovacia, acum continuă să vestească din Cehia, spre Republica Moldova, Rusia şi alte… democraturi?!

Din ianuarie 2005, am onoarea să prezint o emisiune săptămânală – Carte la pachet – la REL; în cei 14 ani, nu am ratat nici o emisiune, iar printre sutele de autori citiţi à haute voix şi prezentaţi publicului ascultător se numără mai mulţi scriitori cehoslovaci – ierte-mi-se această sintagmă, astăzi politic incorectă –, câţiva fiindu-mi deosebit de dragi. Astfel că voi încheia aceste rânduri de omagiere a unui post de radio care a schimbat faţa Europei prin a-i scoate în faţă pe doi mari cehi, un dramaturg şi un romancier, iată-i:

Vaclav HAVEL, Pe scurt, vă rog!

Se ştie: „Politica lucrează prin personaje: pentru destrămarea imperiului sovietic totalitar, Occidentul a avut deja un papă din Răsărit, un muncitor din Polonia şi (…) un intelectual care pentru convingerile sale a suferit în închisoare cinci ani”. Numele acestui intelectual disident este Vaclav Havel, iar memoriile sale din perioada preşedinţiei cehe se intitulează chiar aşa: Pe scurt, vă rog!, Curtea Veche, 2009.

Celebru dramaturg jucat pe Bătrânul Continent, dar şi-n America, nu mai puţin renumit opozant al regimului comunist, coautor al Chartei-77, personajul Vaclav Havel este tot atât de interesant ca şi opera scriitorului cu acelaşi nume, iar impactul său asupra istoriei europene este comparabil cu cel al unor mari figuri politice, de unde marginalul de mai ieri abia dacă visa să fie auzit în ţara sa, ex-Cehoslovacia. Este admirabil felul în care, deja pe culmi, preşedintele Havel îşi asumă acest destin ieşit din comun: „…povestea mea a avut trăsăturile unui basm moralizator şi ca atare a suscitat o atenţie mai mare decât mi-aş fi dorit sau ar fi fost potrivit”, nu fără o doza de ironie atunci când i se spune că „cineva i-ar fi prescris” acest rol: „Încă de multă vreme încerc să supun Occidentul şi în general civilizaţia contemporană unei reflecţii critice, dar în acest sens nu mă îndeamnă nimic altceva decât strădania de a spune adevărul şi grija sinceră faţa de direcţia spre care se îndreaptă omenirea”. Dar acelaşi personaj nu ezită să se declare învins, atunci când simte cum sistemul, în vârful căruia a fost propulsat de evenimente, la un moment dat îl striveşte: „...sunt singur cuc, un om păcălit de istorie care i-a pus în cârcă un număr infinit de sarcini, iar acum se distrează văzând că nu le fac faţă…”

Pe scurt, vă rog! – în două cuvinte, o carte edificatoare a unui destin exemplar!

* * * * *

Bohumil HRABAL, L-am servit pe regele Angliei

Imaginaţi-vă fabliaux-urile medievale rescrise de pana lui Gongora, sau Romanul Vulpii dat pe mîna autorului lui Bouvard et Pécuchet, şi tot nu încape atîta uimire cît merită romanul lui Bohumil Hrabal, L-am servit pe regele Angliei, Paralela 45, 2004, în traducerea excepţională a lui Jean Grosu. Altminteri, ilustrul său contemporan, Milan Kundera, surprinde acest „amestec incredibil de umor popular şi imaginaţie barocă”, care fac din Hrabal „una dintre întruchipările cele mai autentice ale Pragăi magice”.

De la prima replică – „Aici, la noi, eşti picolo, ţine minte acest lucru! N-ai văzut nimic, n-ai auzit nimic! Repetă!” –, dezminţită cît ai bate din palme – „Şi mai ţine minte că va trebui să vezi totul şi să auzi totul! Repetă!” –, autorul ni-l înfăţişează pe micuţul ajutor de bucătar, a cărui ascensiune în lumea restauratorilor are ceva din ridicarea la cer a baloanelor umflate. „Patronul, şi el mărunt de stat, înţelesese (...) că aspiram să mă ridic deasupra condiţiei mele, să urc mereu mai sus, tot mai sus, că ţineam nespus de mult să ajung pînă în plafonul magazinului societăţii...” Viaţa pare să-i surîdă micuţului chelner ajuns, după o slujbă de ospătar la Hotel Tichota, sub auspiciile lui Skrivanek, experimentatul maître d’hotel de la Hotelul Paris din Praga. Ceea ce-i prilejuieşte personajului nostru nişte reflecţii de genul: „pentru prima oară, poate, îmi dădeam seama că a te simţi mare – a se înţelege înalt de stat – însemna, în cele din urmă, mai mult decît acei cîţiva centimetri în plus la măsurătoare”, în sprijinul său vorbind faptul că „aici toată lumea ştia de multă vreme că eram chelnerul care-l servise pe împăratul Abisiniei, cam tot aşa cum era cunoscut la Hotelul Paris domnul Skrivanek, care-l servise pe regele Angliei”. Toate bune şi frumoase, dacă între timp Germania nu anexa Moravia, iar cehul cu părul bălai nu-şi descoperea printre strămoşi pe unul Herr Ditie, şi doar de dragul unei frumoasei nemţoaice cu care se apucă să amelioreze rasa ariană.

Şi iată aşa „incredibilul devine realitate”, iar tragedia se întoarce în farsă sau invers, într-un adevărat cockteil Molotov. În sănătatea lui Ribbentrop...

* * * * *

Bohumil HRABAL. Bambini di Praga

râsu’-plânsu’ nu-i neapărat un brand românesc, se poate convinge oricine, citindu-i in extenso pe autorii cehi – spui Bohumil Hrabal (1914 – 1997), şi iată-l pe romancierul care „combină buna dispoziţie şi umorul cu tandreţea şi cu un simţ tragic faţă de istoria ţării sale” (The Observer).

Bambini di Praga, Art, 2015, este un roman „marca Hrabal” ce-ţi descreţeşte fruntea de la bun început (doar fraza măcelarului Hyrman cât face: „Mi-aţi băgat pe gât o asigurare pe viaţă, iar acum mă ademeniţi cu un loc de veci pe care tot o să-l cumpăr până la urmă…”), pentru ca, preţ de 9 capitole, să dezlege baierele unui râs molipsitor atotputernic, că-i vorba de peripeţiile celor vii, că-i vorba de amintirile celor morţi. O istorie o cheamă pe alta, aşa cum se întâmplă bunăoară în capitolul 7, unde o femeie urcată pe-o scară dublă, să vadă ce se întâmplă în crâşmă, povesteşte despre personajele ce-i trec prin faţa ochilor, mai toate – bastarzi ai prinţului ce „se pricepea la femei”, iar „mai mult ca orice, îi plăceau muierile de la vaci”, drept care „atât de tare a tânjit după o fetişcană, că a trântit-o în bălegar, nu s-a uitat că s-a mânjit pe mâini şi pe cap, aşa era de pofticios”; bref, „Iubea oamenii simpli…” (În timp ce-i dă înainte cu povestitul, îşi suflă nasul pe o piatră funerară, exclamând: „Ce mai batiste avem, dom’le!”) Un umor nebun, la propriu, căci spre final acţiunea se mută în curtea unui ospiciu, iar pătăraniile curg gârlă: „Soacră-sa îşi punea proteza în fiecare seară în alt pahar. Când se întorcea de la crâşmă, (…) [domnul Kilius] înfuleca tot ce întâlnea în cale, la fel şi cu băutura. De cinci ori a înghiţit proteza soacrei. Şi de fiecare dată striga: «Soacră-mea rânjeşte la mine din pahar!»”, replică ce l-ar înduioşa, cu siguranţă, pe Ion Mureşan, autorul celebrului poem Pahar.

Toate bune şi frumoase, dacă fraza finală n-ar da glas tragismului, în stare pură, al acestei „cele mai bune dintre lumi”: „În inima clădirii [ospiciului] cineva scosese un urlet înspăimântător”.

* * * * *

Bohumil HRABAL. Vremurile bune de altădată

Nu te mai saturi să-l citeşti pe Bohumil Hrabal, la fel cum eroii scrierilor sale nu se mai satură de vorbă. Toată lume nu face decât să povestească, în ditami volumul de proză scurtă Vremurile bune de altădată, Art, 2016, iar istoriile se înşiră ca mărgelele pe aţă. De cele mai multe ori, anume dialogul face ca acţiunea să se desfăşoare – iar meandrele acesteia, ca şi căile Domnului, sunt nebănuite. Cine-ar putea să ghicească în şoferul unui Zundapp, care loveşte (cu intenţie!) mortal o căprioară pe un drum de ţară (după ce ratase alte ţinte: un iepure, un fazan) în timp ce se întreţine cu pasagerul de ocazie, din întâmplare agent de pompe funebre ce-şi propune serviciile cu anticipaţie, că ar fi... chiar preotul care merge la un botez (Botez 1947)? Şi cine să-l înţeleagă pe bărbatul care se visează încornorat: „Şi cu ce idealuri măreţe am păşit eu în căsnicie! Cu ce idealuri! Nădăjduiam că, aşa, după un an, nevastă-mea o să-şi găsească un crai, iar eu o să-mi eliberez mai întâi o mânuţă, pe urmă a doua, şi astfel o să fiu iar liber ca pasărea cerului, aşa cum eram odinioară...” (Fanfaronul)?! Bref – câte personaje, tot atâtea firi „sucite”, majoritatea într-un mod simpatic, unele însă până la grotesc (domnul Karel, din În grădină, care nu se poate abţine să nu înfulece salamul cu care vrea să-şi servească prietenii) sau chiar frizând nebunia.

Eu, unul, nu-l voi uita în veci pe Domnul Metek, din proza omonimă, acel „planificator de profesie” care cumpără cu ridicata obiecte în cantităţi industriale, doar fiindcă sunt la reducere, pomenindu-se cu o colecţie întreagă de cizme pe piciorul stâng sau cu discuri de vinil care merg – o parte – până la jumătate, şi altele – de la jumătate în sus. Un fel de Pliuşkin gogolian ce s-a adaptat, de voie de nevoie, sistemului: „...şi, deodată, mi-am dat seama că, de fapt, domnul Metek – Mişa – era un bărbat curajos, care, spre a nu fi nevoit să mediteze asupra propriei sale absurdităţi şi a vieţii, în general, proceda întocmai ca frunzele de vară care, în mărinimia lor, îi acopereau, pe parcela de pădure, căsuţele şi şoproanele şi tot haosul din jur. Şi astfel, domnul Metek ascundea cu fiecare cumpărătură avantajoasă propria sa privelişte, confruntarea vizuală cu sine, de care, până la urmă, orice om se teme, dar de care nu poate fugi.” Unde mai pui că aceste rânduri au fost scrisă în plin socialism multilateral dezvoltat, iar cehii ştiu bine cum e cu „haosul din jur” şi cu ce se mănâncă – vorba vine – confruntarea, cu sine sau cu altul.

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG