Linkuri accesibilitate

Extazul cruzimii de clasă


La cinci decenii de la moartea sa în 1967, în Bolivia, acolo unde încerca să pună bazele unui „foco guerrillero”, Ernesto Che Guevara (1928-1967) rămâne o legendă a stângii. În plus, ironie supremă, a devenit o marcă de succes pe piața globală de mărfuri și simboluri.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:07:31 0:00
Link direct


Nesfârșite procesiuni în Cuba, văduva și copiii săi înconjurați de mulțimi adulatoare, o imagine ubicuă menită să mențină obsesiv în memorie chipul martirizat al celui mai loial camarad al lui Fidel: toate aceste elemente se conjugă în mitul guevarist al „revoluționarului virtuos”, contrapartea contemporană a celebrării nobilului sălbatic. Sunt lucruri despre care a scris cândva gânditorul venezuelian Carlos Rangel. Multe din aceste teme au fost reluate în ultimii ani în contribuțiile lui Enrique Krauze, Jorge Castañeda (politolog remarcabil și fost ministru de externe al Mexicului) și ale lui Álvaro Vargas Llosa.

Formula politică a lui Guevara a fost pe cât de fanatică, pe atât de înșelătoare. Mai mult decât orice, l-a interesat luarea puterii. Nu era un birocrat oarecare, ci un profet al violenței, un desperado al apocalipsului marxist. După victoria lui Castro, Che a fost unul dintre principalii partizani ai constituirii poliției secrete a noului regim. Deviza sa era: „datoria fiecărui revoluționar este să facă revoluția”. În acest caz, era vorba de „demascarea” așa-zișilor contra-revoluționari și de pedepsirea lor fără niciun fel de milă. Subordonatul lui Guevara din epocă, Ramiro Valdés, a fost primul șef al Cekăi cubaneze. Un alt organizator, de asemenea prieten al lui Guevara, a fost Angel Ciutah, veteran al Războiului Civil din Spania și apropiat de Ramón Mercader, asasinul lui Troțki. După invazia eșuată din aprilie 1961, regimul castrist (ori mai precis spus castro-guevarist) a declanșat o vânătoare a presupușilor inamici ai unei revoluții tot mai opresive. Într-o conversație cu ambasadorul sovietic, Guevara vorbea cu mândrie despre lugubrele represalii, afirmând că nu li se va permite acestor contrarevoluționari (el îi numea viermi) să ridice capul din nou. Dezumanizarea adversarului face parte din logica, adică ilogica, de tip comunist și fascist.

Stalinizarea revoluției cubane l-a asfixiat pe Guevara. Obișnuit cu mitinguri fără sfârșit, cu stilul romantic-noctambul al primei perioade de după venirea la putere, îi venea greu să se adapteze poziției de ministru al industriei. Era un rebel mereu în căutarea unei cauze exaltante, un aventurier cu propensiuni ideologice. Nu era vorba de vreo rezervă în raport cu brutalitatea noului regim, din ce în ce mai ostil oricărei expresii de autonomie. Pentru internaționalistul argentinian, problema era mai degrabă una de ajustare la mediocritatea noii existențe. Guevara a fost posedat de demonul revoluției, de dorința irezistibilă de a exporta modelul cuban la nivelul întregului continent ori chiar pe scară planetară. Ca gânditor marxist, Guevara s-a ilustrat prin teoria nucleului de guerilă, a acelui microcosmos menit să permită geneza „Omului Nou”. Multe din ideile lui Guevara au fost sistematizate de prietenul său Régis Debray în cartea Revoluție în revoluție. În jurul său, și mai ales în jurul morții sale, s-a brodat un fel cristologie seculară.

Spre deosebire de alți conducători comuniști, ca și de atâția revoluționari de salon, Guevara și-a luat în serios convingerile, plătind în final cu prețul vieții pentru ele. Din acest punct de vedere, există o similitudine între destinul său și cel al Rosei Luxemburg. I-a detestat pe comuniștii pro-sovietici, care la rândul lor, nu au mișcat un deget să-l susțină în suicidara expediție boliviană. A fost în final trădat de țăranii din munții unde își făcuse baza, deci tocmai de cei pe care își propunea să-i elibereze, fără să-i pese dacă aceștia doreau acest gen de „dezrobire”. A fost pseudo-izbăvitorul abandonat și trădat de cei pe care credea că venise să-i izbăvească.

Tezele guevariste despre revoluția mondială erau impregnate de un voluntarism extrem și de romantism politic iresponsabil. În scrisoarea trimisă reuniunii Organizației Tricontinentale, Guevara proclama necesitatea de „a crea două, trei, multe Vietnamuri”. Întâlnirile din 1964 cu Tito și cu Mao l-au dezamăgit, ambii lideri părându-i insuficient de pasionați de pregătirea marelui incendiu revoluționar planetar. „Nu-l uitați pe acest mic condottiere al veacului al XX-lea”, le scria Guevara părinților săi în martie 1965, în momentul când pornea ultima și marea sa aventură în căutarea Fetei Morgana a unei revoluții imposibile.

A fost un mare neadaptat, unul dintre acei misfits pe care, dacă am fi hegelieni, am spune că Istoria Universală îi folosește atunci când își urmează secreta serpentină teleologică. Unul dintre poemele sale favorite era Către Hristos de León Felipe. Dar în faimosul „Mesaj către Organizația Tricontinentală” (în 1967, deci în anul morții sale), Che nu exalta iubirea, ci ura „ca factor al luptei, care îl împinge pe om dincolo de limitele naturale ale condiției umane și îl convertește într-o mașină de ucis eficientă, selectivă și rece”. Acesta era drumul către Omul Nou: extazul crimei glaciale, al cruzimii de clasă, justificată ideologic. Scria cândva Aragon: „Ochii albaștri ai Revoluției strălucesc cu o cruzime necesară”.

Moartea lui Guevara în octombrie 1967 a marcat înfrângerea unei întregi paradigme revoluționare bazată pe focarul insurecțional drept imaginar catalizator al unei revoluții izbăvitoare. Pentru Che, trei erau condițiile succesului unui asemenea foco: mobilitatea constantă, vigilența constantă, neîncrederea constantă. Idealizarea țărănimii sărace drept subiect al unei revolte cataclismice, suspiciunea în raport cu ceea ce, pe urmele lui Lenin, Guevara disprețuia drept „cretinism parlamentar”, oroarea în raport cu „filistinismul burghez”, internaționalismul mistic, plăsmuirea unui umanism apocrif în care scopul final, presupus imaculat, justifica utilizarea celor mai crude mijloace (care puteau să-i displacă personal, dar pe care nu le-a reprobat niciodată, spre deosebire de Rosa Luxemburg), fetișizarea violenței ca instrument al unei purificări universale, iată care sunt liniile esențiale ale marxismului lui Guevara.

A fost cruciatul a ceea ce Octavio Paz a definit drept ateologia totalitaria. De ani de zile, fiica sa, Aleida, cutreiera lumea ținând prelegeri despre Che. La o asemenea manifestație în Italia, după ce a semnat tricouri cu poza lui Guevara, a aflat că tinerii participanți erau de fapt fasciști. „Ei nu știu nimic despre el”, a spus fiica lui Che. Ori poate că știau...

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG