Linkuri accesibilitate

Vă puteţi imagina, puse în vânzare, seturi de aşternuturi pentru tineri căsătoriţi (de ce nu, chiar „Imaculata Concepţie”?!) cu imaginea Fecioarei brodată pe la colţuri? Sau un gater care ar folosi imaginea Răstignirii pentru a vinde mai bine scândurile proaspăt tăiate?! Deloc gratuite, şi nici retorice, aceste întrebări. De unde-n cultura occidentală diavolul este chemat să vândă cutare sau cutare produs (sloganul „Al dracului de bun!” fiind pe buzele tuturor), la noi pare să fie pus la treabă până şi bunul Dumnezeu… Cum altfel să interpretez inscripţia autograf, reprodusă pe sticla de 1,5 l a apei Mănăstirea Hâncu: „Binecuvântăm îmbutelierea acestei ape.

+Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove”?!

Altfel spus, poate fi pus semnul crucii alături de simbolul dolarului sau al lirei sterline? Şi dacă da – ierte-mi-se întrebarea necuvenită –, care-i rata de schimb?

Până înaltele feţe bisericeşti cugetă la cele sfinte, şi înainte să se apuce de binecuvântat şi alte îmbutelieri – de ce nu a vinului, nelipsit în Evanghelii la masa lui Iisus? – voi reproduce in extenso un fragment din studiul lui Robert Muchembled, O istorie a diavolului. Civilizaţia occidentală în secolele XII-XX, în traducerea subsemnatului, Cartier, 2002, şi care se numeşte chiar aşa: Al dracului de bun. Publicitatea, berea şi banda desenată.

„Frica de sine, dar şi frica de ceilalţi atunci când protagonistul îi bănuieşte de a avea tulburări de gândire asemenea lui a înlocuit-o pe cea a demonului cornut în Europa sfârşitului celui de al doilea mileniu. Ea nu constituie, probabil, fenomenul mintal cel mai important al acestor timpuri, spre deosebire de secolul al XIX-lea, dat fiind că este adeseori sublimată de lectura sau spectacolul lucrărilor ludice, respectiv pur şi simplu tăgăduite în numele tiraniei fericirii şi religiei plăcerii, care impregnează o bună parte a continentului. Mult mai mulţi cred în infernul tradiţional, adeseori câtuşi de puţin în necesitatea de a-şi înfrâna pulsiunile brutale ascunse în subconştient sau chiar pasiunile exprimate cu claritate. Valul hedonist venit din California se revarsă fără mari dificultăţi asupra pământului occidental pe măsură ce se retrage ordinea morală impusă de Biserici şi de comunism. El adoptă pe Bătrânul Continent un stil nou, în continuarea idealului de progres şi de fericire, moştenit atât de la Revoluţia franceză, cât şi de la numeroase utopii sociale ulterioare. De la eliberarea popoarelor, s-a trecut la eliberarea individului, proclamând în 1968 că este interzis de a interzice, apoi punând în cale revoluţia sexuală a anilor ’70. Puţin câte puţin, se dezvoltă ideea conform căreia nu am venit pe pământ pentru a suferi, ci pentru a ne bucura, de viaţă, de propriul corp, respectiv, în cazul unora – de substanţe halucinogene şi de droguri. Astfel se clatină, dau înapoi, se obscurizează frontierele dintre Lege şi bucurie, dintre Bine şi Rău. Nu e neapărat să vedem în acest progres o capcană a diavolului, într-o optică creştină tradiţională. Este vorba, de fapt, de o profundă schimbare a civilizaţiei, de o basculare a domniei efortului obligatoriu pentru a subzista către cel al drepturilor fundamentale ale fiecăruia la fericirea imediată.

Acum diavolul Bisericii nu mai înţelege nimic. El încetează a fi stăpânul sau simbolul respingător al dorinţelor bestiale car trebuie în mod obligatoriu zăgăzuite pentru a asigura salvarea cetăţii creştine, alţii spun – pentru supravieţuirea dificilă a speciei umane. Deja înzestrat cu o frumuseţe nocturnă de către romantici, care reabilitează prăpastia pasiunilor umane şi energia sălbatică a revoluţiei eliberatoare, el devine încetul cu încetul dorit, în măsura în care fiinţa încetează să se teamă de ea însăşi pentru a se reflecta delicios în propria-i oglindă, fără a-şi refuza ceea ce altădată se numea animalitatea sa. Demonul interior se modelează astfel în funcţie de narcisismul gazdei sale, ceea ce răstoarnă codurile stabilite, adăugându-le gustul sulfuros al păcatului sau plăcerea perversă a transgresiunii. (…)

Să mori de plăcere! Ultimii ani ai secolului XX sunt martorii ascensiunii valului hedonist bazat pe sentimentul că fiecare are dreptul la cea mai perfectă fericire, după cum o afirmă fără-ncetare în toată Europa o publicitate televizată de la sfârşitul anilor ’90 în care diverse vedete & manechine laudă calităţile unui şampon, concluzionând: «Fiindcă o merit din plin!». Sărmanul Belzebut se pomeneşte depăşit în această cavalcadă neînfrânată spre plăcere. Mai mult decât atât, el îşi pierde uneori orice conotaţii demonice, pentru a deveni o simplă metaforă ludică a delectării extreme, a unei bunăstări perfecte. Ceea ce, trebuie s-o recunoaştem, constituie o răsturnare extraordinară în comparaţie cu încărcătura de teroare tragică pe care o conţinea până nu demult, în cazul spectatorilor rugurilor de vrăjitoare, separaţi de noi printr-o duzină de generaţii…”

Mă opresc aici, pentru a suci – altfel – gâtul retoricii: şi folosirea simbolurilor creştine în publicitatea cu caracter vădit comercial, nu constituie o răsturnare extraordinară?! Sfânta cruce, cu care se semnează +Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove pe sticla de 1,5 l a Mănăstirii Hâncu, binecuvântând îmbutelierea apei (şi nu sfinţind agheasma!), i-o fi pe plac lui Dumnezeu?! Retorice, întrebările! …Şi cât se poate de concret buretele cu oţet, pe care unul dintre soldaţi i-l duce la buzele muribundului Iisus.

XS
SM
MD
LG