Linkuri accesibilitate

Sieşi Maestru şi Ucenic, Şerban FOARŢĂ


Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Șerban Foarță și Emilian Galaicu-Păun la o lansare de carte
Șerban Foarță și Emilian Galaicu-Păun la o lansare de carte

Şerban Foarţă: Sunt într-o situaţie uşor privilegiată: „Mallarmé”-ul meu a fost Mallarmé însuşi.

(Vor mai fi fost, desigur, şi alţi câţiva: numai fanaticii sunt „homines unius libri”.)

Cât despre „tânărul Paul Valéry”, tot eu mi-am fost... Paul Valéry-ul propriu !

În vârstă de vreo 25 de ani, eram (cu jaluzelele lăsate drept pavăză-mpotriva ispitei estivale de afară) în curs de a traspune în română (pentru Editura Meridiane, de sub teascurile căreia,-n aprilie 1968, a şi ieşit) un opuscul al lui Paul-Ambroise, anume Degas Danse Dessin.

Faptul că eseul era, fireşte,-n proză nu putea decât să mă irite...

„Aritmia” mă incomodează (în calitate de versificator, – iar, mai încoace, în postură de cardiac); pare, din parte-mi o (blajină) ţăcăneală (şi, poate, că şi este, de vreme ce... ţăcăn metronomic fraza, ca şi cum ar fi un vers în metru clasic, – de parcă aş fi emulat cu Hermes-Baby, şviţeriana mea maşină à écrire!), manie de care nu (mai) pot să mă dezbăr, fie că-i vorba de poeme, de eseuri, de proză sau de tălmăciri (de tălmăciri de proză, de eseuri, de poeme).

Noroc că cei mai mulţi nu dibuie bătaia ritmică precisă a frazelor pe care le înşirui, pe pagini, ca pe nişte partituri.

Una din puţinele persoane ce şi-au dat seama de acest nărav, a fost, în urmă cu decenii, sora mea: „Am început să-ţi înţeleg mai bine fraza, după ce am observat că e ritmată.” (În paranteză fie spus: urechia-i muzicală şi orele de pian au ajutat-o.) Am completat-o (ca un frate mai în vârstă şi înţelept nevoie mare): „Nu atât fraza, cât frazarea.”

Or, totul va fi început cu un fragment din cartea amintită, – cu care, editorialmente vorbind, am debutat.

Altminteri, fie spus în treacăt, traducerea făcându-te „sosia”, aşa-zicând, a autorului tradus, eu, Şerban Foarţă, voi fi debutat ca unul dintre foarte mulţii heteronimi ai lui Paul Valéry!

Cât despre fragmentul amintit (cf. pp. 17-18), părându-mi-se foarte poematic, am hotărât pe loc să-l „pun pe muzică” (adică să-l ritmez).

E un fragment avându-şi sursa într-un paradox de ordin coregrafic al maestrului din Rue de Rome (anume că dansatoarea nu este o femeie ce dansează, căci nu-i deloc femeie şi că nici n-ar dansa!); şi se referă la mirabilul balet al unor mari meduze filmate-n mediul propriu, sub „clopotele verzi”, – ca să se termine, după descrierea senzuală a dansului lor mirobolant ce este visul Erosului însuşi, prin închiderea subită a umbrelei, când ele „... freamătă şi se înalţă asemenea unui aerostat, spre luminoasa zonă interzisă unde domneşte astrul şi aerul mortal.”

(Pe-atunci, „mortal” nu va fi fost, ca azi, „letal”!)

Fie şi dacă ritmul mult dorit nu-mi ieşise, totuşi, ca la carte, îmi înfipsesem dinţii în fructul interzis, – un scandal, altminteri, inubliabil...

Am mai „valerianizat”, apoi, o dată: Introducere la metoda lui Leonardo da Vinci (Editura Meridiane, 1969; şi, după ani de zile, într-o ediţia, alta, revăzută, la Editura Paralela 45, 2002).

Apoi, după mai multe inconcludente tentative (una, Les Pas, pe când eram student, – citind-o, la un cenaclu de literatură comparată, în tandem cu alta, anume Pasul dulce, de Arghezi), n-am mai tradus din opera în versuri a „cartezianului” poet al Junei Parce decât patru: două (Cântec aparte şi Sinistru) inserate în Clepsidra cu zăpadă (Editura Polirom, 2003), iar alte două, inedite. – Le transcriu, căci, poate, merită,-n aval:

1) VINUL PIERDUT

Cândva,-n ocean lăsat-am (dar,

Sub care cer, nu pot să jur)

Să-mi cadă, hăului în dar,

Un strop din vinul cel mai pur.

De ce a fost să-l pierd pe mări?

Unui oracol am dat curs?

Unei lă­untrice chemări,

Că,-n loc de sânge, vin am scurs...

O purpurie-ntunecare

Pe faţa apei, – după care,

Din nou, prin clarul ei străvezi;

Curs vinul, ce beţie-n unde!

Iar în amarul aer vezi,

Săltând, fantasmele afunde.

2) INSINUANTUL

Curbe, o, meandru

Al seducţiei, – oare

E vreun gest mai tandru

Decât o lentoare ?

Drumu-mi ce-l ştiu bine

Eu îl vreau şi-al tău;

Gându-ascuns în mine

Nu e să-ţi fac rău.

Surâzândă,-n fasta

Seară, – te răneşte

Libertatea asta

Ce descumpăneşte ?

Curbe, o, meandru,

Taina mea adâncă,

Verbul cel mai tandru

Amâna-l-aş încă.

În ceea ce-l priveşe pe Domnul Mallarmé, relaţiile noastre vor fi fost cam ca acelea dintre părinte şi odraslă: cordiale, dar şi încordate.

În rest, mult mai prozaic, ba chiar şi-n termeni mercantili şi/sau contractualişti vorbind: în casa poetului tradus, traducătorul este un chiriaş; chiria se achită în versuri tălmăcite.

Sau, mai sofisticat (spre satisfacţia celui ce-a fost Alex Leo Şerban), pornind de la justificarea tabu-ului în tălmăcirea-mi sonetului À la nue accablante... prin prezenţa insolitului vocabul într-un poem al lui Hugo: „Et ne bafouons plus le nègre et son tabou” (Religions et Religion, VIII), orice traducător e „negrul” unui autor, a cărui operă-tabu o tot (re)scrie, la negru,-n propriu-i „petit nègre”!

Oricum, e imposibil, ca tălmaci, să nu resimţi complexul de inferioritate al unei (nu am altă vorbă!) „slugi”, al uneia „la doi stăpâni”, ceea ce cheamă-se, în graiul goldonian, servo di due padroni: autorul (sau originalul) şi propria-ţi limbă (cea maternă, îndeobşte), în care trebuie să-l tălmăceşti...

De unde şi, ca vagă consolare (în ciuda fatalelor incertitudini, în versiunea-mi proprie a operei lui Mallarmé în versuri, acest liminar sonet, Exergue (în idiomul, ba chiar şi în idiolectul, „patronului” prea-venerat):

Bien que trop seul et mal armé

À vous conduire en autre langue

Parmi l’inavouable tangue

Et tel oiseau qui (ma larme est

Le témoignage) m’alarmait

Non moins que le bateau qui tangue

À me laisser le coeur exsangue

Entre vos basses, Mallarmé,

Maintenant face à une rive

Dont le nouveau soleil vous prive

De plus d’une ombre ou bien d’éclat

Avec ces feuilles décentrées

Bruissantes même au calme plat

Va-t-on avoir le droit d’entrée.

În fine, „dezixificarea” faimosului Sonet în -i/yx(e) [ca şi în -or(e], nu este o pastişă maliţioasă, ci un amabil exerciţiu lipogramatic în maniera poeţilor din grupul OuLiPo:

DÉSIXIFICATION

Ses 2 paumes très haut dédiant leur O’Neill*,

L’Angoisse, ce minuit, soutient, bibliophore

Maint rêve vespéral brûlé par le phényle**

Que ne recueille aucune urne papyriovore.

Sur les crédences, au salon vide : nul ptil***,

Aboli bibelot d’un (é)cri(t) insonore

(Car le Maître est allé cueillir des fleurs de style

Avecque l’objet dont le fainéant s’honore).

Je ne reproche à la feuille d’acanthe en or

De s’estomper selon peut‑être le décor

Des bicornes offrant la Marseillaise**** au Nil

Elle, enfantine et nue en son miroir, encor

Que, dans l’oubli fermé par le grand cadre, file

L’étoile septuplée avoisinant l’Alcor.

–––––––––––

*Long Day's Journey Into Night ?

** C6H5

*** Cf. gr. πτίλον « plume ou duvet ».

**** Cf. La Campagne d’Égypte (1798-1799). [„La marche avait six ans...” (Victor Hugo)]

P.-S.

Coabitarea, luni de zile, dacă nu ani, ba chiar decenii, cu autorul cel pe care-l transpui, cu greu, în altă limbă, nu doar acasă, ci şi-acolo pe unde te duc paşii, zilnic, e una ce-i cu neputinţă să nu te facă, vrând-nevrând, ca, prin instinct cameleonic, prin mimetism, prin empatie, să te confunzi, treptat, cu el...

Născut (ca şi soţia-mi dintâi, Maria-Mia) în 1942, eram cu una sută ani mai tânăr decât maestrul Mallarmé, venit, pe lume la Paris, în 1842. Fără să fiu superstiţios, mi se părea, din când în când, că simetria respectivă ar trebui să se păstreze şi în privinţa datei morţii: Mallarmé a închis ochii, la Valvins, în A. D. 1898. Peste un secol, în 1998, mi-ar fi venit, şi mie, rândul.

Din păcate, i-a venit Mariei-Mia!

Martoră şi, uneori, martiră a propriului meu amok mallarméan, a mallarmizat mai bine decât mine...

XS
SM
MD
LG