Linkuri accesibilitate

„...în timp ce întrebările rămân cam tot atât de lungi (...), răspunsurile se împuţinează, precum nisipul în clepsidră…” (III)


Em. G.-P.: N. Steinhardt vă consideră — stilistic şi spiritual — “contemporan cu decada 20 - 30”; Nichita Danilov vede în dvs. “precursorul poeţilor anului (...) 2150”. Nu cumva sunteţi un Ianus Bifrons?... Cu cine vă simţiţi contemporan? Cărui cititor vă adresaţi, dacă bineînţeles nu-l inventaţi pe măsura scrierii poemelor?

Ş. F.: Nu ştiu ce să răspund, la toate astea… În paranteză fie spus: în timp ce întrebările rămân cam tot atât de lungi (voluminoase, arborescente şi, adesea, dificile), răspunsurile se împuţinează, precum nisipul în clepsidră… Nu mă recunosc în întregime nici între bornele lui N. Steinhardt, nici în hiperbola lui Nichita Danilov, — care-l expediază pe Ş. F. în… SF! Recunoscător le sunt, în rest, amândurora, pentru simpatie. Cât despre comparaţia cu Ianus Bifrons, zeul, ea mă cam excedează. De-aş achiesa (cum zic parlamentarii) la acest înalt registru metaforic, aş continua prin a vă spune că mă simt „contimporan”, ca Lucian Blaga, „cu fluturii, cu Dumnezeu”. Or, n-am acest „tupeu” stilistic (fie şi dacă marele poet este, în fond, la fel de rezonabil ca, între alţii, Paul Claudel, când afirmă, la un mod impersonal, că „seule la rose est assez fragile pour exprimer l’Éternité”.) În ceea ce priveşte cititorul, voi fi avut întotdeauna, în gând sau lângă, unul concret, palpabil, proxim. Cititor(i) sau, mai degrabă, cititoare: cândva, Maria; astăzi, Ildikó. În ciuda aparenţelor, eu, unul, nu scriu pentru un public strict virtual, nici, îndeobşte, „pentru mai târziu”…

Em. G.-P.: Altminteri, felul în care vă construiţi antologiile (Opera somnia aruncă în aer cronologia, dând mare bătaie de cap istoricilor literari din viitorime; Ethernul pheminin este ca o ridicare la puterea a n-sprezecea a liricii, hai să-i zicem, convenţional, “de dragoste”) trădează obsesia “ieşirii din timp”, ca şi cum poezia dvs. a venit pe lume sedusă de promisiunea “tinereţii fără bătrâneţi...”. “Fără vârstă”, născută de-a gata în zale de smalţ, închinată parcă zeului “Unu-adunat-împreună”, aceasta se sustrage biograficului. Aţi risca, din interiorul unei experienţe de-o viaţă, o periodizare a poeziei dvs.? Care au fost “etapele arse” ale acesteia? Ce Pasăre Phoenix va să se nască din cenuşă?

Ş. F.: S-o iau, cu întrebările, pe rând. Am considerat, întotdeauna, antologiile nişte volume omogene, iar nu nişte crestomaţii de texte eteroclite şi aleatorii. Chiar şi în cazul unui grupaj într-o revistă, am urmărit efectul de ansamblu… Trec repede peste elogii şi „risc”, cum spuneţi dvs., „o periodizare a poeziei” mele (sau, mai degrabă, o departajare a ei) în (cu cuvintele lui William Blake): Songs of Innocence vs. Songs of Experience… Primele sunt scrise în ceea ce Octavian Soviany numea „limba de rouă”: Simpleroze, părţi din Areal, Texte pentru Phoenix, Un castel în Spania pentru Annia, ba chiar cvasi-matematica Fractalia. „Cântece ale experienţei” ar fi Copyright, Spectacol cu Dimov, Erau ziare, evenimente…(carte ce vă e, cred, necunoscută, — nu, evident, din vina dvs.). Celelalte: Şalul…, Holorime, Caragialeta (cea dintâi şi bis) îmbină ingenuitatea cu experienţele (livreşti sau imediate). S-ar putea să mă înşel, desigur, din subiectivism, din wishful thinking… Ceea ce este, însă, mult mai sigur e că registrele acestea au fost, adesea, abordate simultan: mai mult sincronic, decât diacronic. Iată de ce „cronologia e aruncată”, cum spuneaţi, „în aer”. Că „arderea etapelor”, în fine, s-ar solda cu niscaiva cenuşă, este ceva la care nu mă gândisem încă.

Em. G.-P.: Vrăjită de vitraliile multicolore ale poemelor, o bună parte a criticii nu depăşeşte “obstacolul sticlei”, stăruind asupra caracterului abscons al acestora; dimpotrivă, poezia dvs. mi se pare mai degrabă luminoasă — adevărat, o lumină filtrată prin azur, sinople, aur şi argint —, refăcând cu mijloace moderne un Ev Mediu cromofil. Mă gândesc să vă întreb dacă împărtăşiţi pasiunea lui Mateiu Caragiale pentru heraldică...

Ş. F.: Mă bucur că aţi remarcat, domnule Galaicu-Păun, acest panşant, al meu, spre un „Ev Mediu cromofil”. Cu corectivul că pasiunea lui Mateiu pentru heraldică e, în principiu, una de expert, de „om de ştiinţă” (chiar dacă e sau pare, la el, un simplu hobby); a mea, de, numai, amator naiv. Emailurile, les émaux, m-au emoţionat dintotdeauna esteticeşte: ca design, culoare, plus un hieratism care exclude vremuirea, umbra şi desimea celei de-a treia dimensiuni, adică moartea, — făcând din carnea însăşi o tandră „couleur chair”.

Em. G.-P.: Se pare că cea mai bună lectură a unor cărţi presupune o... rescriere a acestora, dacă ar fi să mă refer doar la Areal. Pe bună dreptate, N. Steinhardt vorbeşte de “un joc terţ”, într-o cronică la acest volum din 1983. Nu v-ar tenta o recitire a Areal-ului, după două decenii, prin prisma unor holorime, să zicem? Un joc la puterea a patra, de ce nu?, A real...

Ş. F.: Aveţi dreptate. Numai că aş spune, şi eu, precum Ion Barbu, într-un envoi către un domn al cărui nume „Săpat îl vream pe altă carte,/ Pe Jocul Cuart. — Dar nu-mi mai arde.”

Em. G.-P.: Dacă mă gândesc bine, şi această ultimă antologie (“O carte [cât de cât] articulată”, cum ţineti să precizaţi într-o misivă) — Ethernul pheminin (Cartier, 2004) — este o autorescriere, inclusiv cu... poeme inedite. O placă turnantă perfectă, reluând acelaşi leitmotiv: “parfumurile unor crinoline...” Acum, că volumul e dat la tipar, aţi putea exclama, flaubertian, “Ethernul pheminin c’est moi”?

Ş. F.: Aş putea ; dar numai în măsura în care, fiind o carte a mea, e şi eu însumi. Domnului Flaubert îi era, însă, mai uşor s-o spună, pe cât cred, — căci bovarismul e de ordin psihologic; pe când (cu h-uri humoristice, sau fără) Eternul feminin e o stihie care ne depăşeşte, ne transcende: ne „transumanează”, dacă vreţi, ca pe Florentinul ravennat, sau, ca pe Weimarez, „zieht uns hinan”… În fine, n-aş putea, dacă Ethernul… se vrea descripţia cvasi-obiectivă a inefabilului feminin (sau, cu voia dvs, feminyin). Dacă scrii o carte, un tratat, cu numele de Flora Antilelor, să zicem, nu poţi spune „Flora Antilelor sunt eu”!

Em. G.-P.: Încerc să-mi explic senzaţia de unicitate pe care o degajă poezia Ethernul-ului pheminin: în ultimă instanţă, poemele dvs. sunt ca nişte rochii haute couture făcute pe măsura unor top-modele ce se nasc doar pentru a defila pe podium, şi asta în timp ce astăzi se poartă — ierte-mi-se calamburul involuntar — prêt-à-porter, şi încă de la second-hand. Credeţi că frumuseţea Ethernul-ului pheminin va salva lumea?

Ş. F.: Cum aş putea să cred una ca asta ?! Ca să aibă caracter soteriologic, frumuseţea trebuie să fie una de ordin filocalic, — iar nu, cum e la mine, calofil…

Em. G.-P.: Vă mulţumesc!

Ch-ău — Timişoara

XS
SM
MD
LG