Linkuri accesibilitate

„...în timp ce întrebările rămân cam tot atât de lungi (...), răspunsurile se împuţinează, precum nisipul în clepsidră…” (I)


Emilian GALAICU-PĂUN: Nu am încotro, trebuie să încep prin a vă mărturisi că, timp îndelungat, am crezut că Şerban Foarţă este un personaj literar, în spatele căruia se ascunde un întreg Institut de Inginerie Genetică a Textului care încrucişează cuvinte, în vederea obţinerii limbii originare. Volumele de până la ’89, fără poza autorului, nu făceau decât să-mi confirme, o dată în plus, senzaţia de a fi antrenat într-un joc, dacă nu cu mărgele de sticlă, cel puţin cu biluţe de mercur ce se împrăştie în pagină şi se recompun după legi numai de ele ştiute, “un joc secund, mai pur”. Antologia de la Polirom, Opera somnia, cu imaginea poetului ieşind parcă din cadrul geamului (ca-n Ferestre în aprilie, să zicem), nu a reuşit să umple golul lăsat de retragerea demiurgului după ce îşi va fi desăvârşit creaţia, de vreme ce poemele dintre cele două coperţi nu poartă nici urmă de “biografic”. Până şi acest interviu, realizat prin e-mail, are la celălalt capăt al... vorbei un poet virtual! De unde şi această întrebare, deloc patetică: cine sunteţi, în realitate, dle Şerban Foarţă? Vorbiţi-ne, vă rog, de anii de devenire (mă tem că termenul “ucenicie” nu vi se potriveşte) ale virtuozului din Şalul, eşarpele Isadorei/ Şalul e şarpele Isadorei. Care era atmosfera intelectuală în Timişoara în perioada studenţiei dvs.? Şi astăzi?

Şerban Foarţă: Dezavantajul interviurilor scrise e că intervievatul nu poate să răspundă ca la tenis: minge contra minge (sau, dacă vreţi, punctual); că întrebările, adică, sunt multiple, trebuind să fie descompuse în puncte şi subpuncte, fiecare, — în detrimentul spontaneităţii sau al vitezei proprii de reacţie. Astfel, la (sub)întrebarea dvs. „cine sunt eu în realitate”, v-aş fi răspuns pe loc prin întrebarea „ce este realitatea?”. Nu ca să-i calc pe urme, evident, Procuratorului Iudeei: „Quid est veritas?” (Ioan 18, 38), dar pentru că mă tem că nimeni nu ştie ce e el „în realitate”. Dacă scriitorul, „ficţionarul”, ar şti ce e îndeaievea, nu ar mai scrie, n-ar mai „ficţiona”. Adică n-ar mai funcţiona ca scriitor, ca écrivain, — ceea ce, după Roland Barthes, e alta decât écrivant („scribent”). Care, la rându-i, nu ştie, nici el, ce anume e „în realitate”. El poate fi, într-adevăr, redactor-şef la Realitatea, dar realitatea-i însăşi e prea puţin aceasta. Ea nu poate fi, decât la modul derizoriu, una de ordin birocratic, conjunctural, ba chiar biografic. În rest, nu e decât o aparenţă că poeziile-mi „nu poartă nici urmă de «biografic»”. N-o spun ca să vă şicanez. Autobiograficul, ce-i drept, nu se prea vede, nu apare, însă transpare în subtext. Ba, cîteodată, chiar la suprafaţă. Ei bine, în secvenţa următoare: „Sicomme la pietra gittata nell’acqua/ aşa precum piatra/ pe care-o simţeam afundându-se-n vacua/ lună a IV-a/ a anului — altfel frumoasă şi care/ cu ziua de naştere/ a mamei se-ncheie şi-un vag aer are/ de Prerenaştere…” (Copyright, 1979), există o informaţie de ordin strict biografic, mama născându-se, într-adevăr, într-un 30 aprilie. În ceea ce priveşte „vacuitatea” lunii amintite, ea se referă, în aceste versuri, la un cu totul alt prier (unul al anului 1973, — când avansurile unei demoazele se soldaseră cu mai-nimic). Numai că realitatea, cum spuneţi dvs., avea să mă dezmintă, la modul cel mai drastic. Ziua în care mama a murit, a fost un 1 aprilie (1996). Peste doi ani, închidea ochii soţia mea Maria (cea din „tramvaiul 6”), tot într-un aprilie, — dar în 10. Când scrisesem poezia asta, ştiam că, pentru Emil Botta, „aprilul” e „întunecat”; că, pentru T. S. Eliot, el e „the cruellest month”, etc. Ceea ce nu ştiam, atunci, e că, „vacuizându-l” într-o doară, exorcizam, zadarnic, o neşansă, — fie şi dacă nu făcusem decât o rimă inocentă: acqua-vacua. Numai că vorbele care ne „scapă”, nu sunt, mai niciodată, inocente, — gratuitatea ca atare neexistând în poezie (după cum nici în cabinetul lui Sigmund Freud, cu canapea; ba, pasămite, nici în ceruri, unde, potrivit Sfântului Apostol Pavel, „cuvintele leneşe”, i. e. oţioase, nu ne sunt trecute cu vederea). În fine, văd că interviul devine nepermis de lung, încât evit să dau răspuns(uri) la întrebările privind „ucenicia”-mi literară. Ar trebui un şir de pagini, fie şi dacă nu o carte de dimensiunile, să zicem, ale lui Wilhelm Meisters Lehrlingsjahre. Căci nu e numai Timişoara (din 1960 până astăzi); mai e şi Turnu Severin, — locul în care am trăit până la 18 ani. Cât despre propriul meu traseu (artistic, bineînţeles), acesta nu a început cu „literele”, ci cu pianul, — pe care, apucându-mă de scris, am început să-l neglijez. Or, „virtuozitatea”, câtă este, mi se trage, cred, în poezie, de la game şi apogiaturi.

Em. G.-P.: Cui aparţine iniţiativa proiectului Texte-lor pentru Phoenix? Cum e să scrii “la patru mâini” — şi încă la comandă! — poeme “hermetice” pentru o formaţie rock într-o ţară a “Cântării României”? Ce-a fost mai întâi: versul sau partitura? V-a marcat, într-o perspectivă de durată, colaborarea cu echipa lui Nicu Covaci?

Ş. F.: E întrebarea care mi-a fost pusă, până astăzi, de… jde mii de ori! Vă voi răspunde ca la carte (sau, mai degrabă, ca la… web). Până la Mica Ţiganiadă, fusesem un timişorean prin adopţiune (şi opţiune), care ştia, desigur, că Phoenix-ul există, care-i ascultase primul disc, cel cu Hei, tramvai… şi cu Canarul, din anii inocentei mode „retro”. Nu eram, însă, un fan Phoenix, — ceea ce nu sunt nici acum, orice „fanism” fiindu-mi străin prin definiţie. Apoi, ca să fii fanul (fetişistul sau idolatrul) unui fenomen, trebuie să-l adori de la distanţă. (Ceea ce, iarăşi, nu e cazul meu. — Să adaug, tot în paranteză, că n-am mentalitate de orfan; or, fanul tocmai asta are, de unde şi nevoia-i însăşi de o tutelă cvasi-paternală.) Un demi-fan al lor era Ujică, prietenul meu mai tânăr, ba, pe atunci, chiar mult mai tânăr (născut în ’51; iar eu, în ’42). El a venit la mine, într-o zi, spunându-mi că e zor-nevoie să scriem un text pentru băieţii de la Phoenix. Melodia exista, dar, fără vorbe, ea putea fi, cel mult, fredonată. Cine s-o fredoneze? În nici un caz, Andrei… Care a scos din buzunarul de la piept un petic de hârtie albă cu caroiaje albăstrii (rupt, pe cât cred, dintr-un bloc-notes ieftin), pe care apăreau marcate silabele cu accent şi fără, adică schema metrică pe care urma s-o umplem cu nişte cuvinte. Trei rânduri cu câte cinci liniuţe fiecare: – ~ – ~ – , plus un al patrulea cu, numai, trei: – – – . Ritmul era trohaic; muzica, în schimb, necunoscută: o „auzeam” ca pe bătaia apatică a unui metronom. Avându-l pe Andrei în dreapta mea, am început să umplu schema vidă (cum torni metal topit într-o matriţă!) cu: Trec ţi-gani pe drum/ Dru-mu-i plin de fum,/ Fu-mu-i plin de scrum:/ Focardea… Cred că-l aveam în gând pe M. R. P., cu Cânticele-i ţigăneşti (ce fac elogiul unei libertăţi de tip anarho-romanţios, — la antipodul celei definite ca „necesitate înţeleasă”!) Ăsta a fost debutul. Au urmat Anule, hanule, Muzica şi muzichia (pe ritmuri date, şi acestea, — punând la lucru o imaginaţie, cum spune Valéry, formală), plus textele de „umplutură” din Mugur de fluier (titlul e al lui Victor Cârcu). Abia apoi i-am cunoscut pe Phoenicşi, la un concert al lor, de gală (la Clubul CFR din Timişoara), când, între altele, a avut loc premiera acestor viitoare hituri. Ne-am cunoscut în pauza concertului, — şi după. I-am frecventat, însă, sporadic, pentru că modul meu de viaţă nu era unul „de echipă”: scrisul presupune, din păcate, solitudine, ba chiar însingurare. Or, ei trăiau ca „în cantonament”. Ceea ce nu m-a împiedicat, ba dimpotrivă, să colaborez, mişto, cu ei. Cu Nicolae Covaci, mai cu seamă, — care, am mai spus-o, avea bossă de boss! Un veritabil şef se naşte, nu se face. Eu, care nu prea am vocaţia asta, m-am pus la dispoziţia lui. Era, de altfel, foarte receptiv. (A acceptat, de pildă, să cânte în franceza veche, una de pe la 1200: „Monoceros est une beste…”!) Înclinaţia lui pentru arhaic coincidea, în parte, cu a mea, curios, la epoca aceea, de simbologie şi bestiarii. Prin Andrei, îl cunoscusem, la Jimbolia, pe părintele Mihail Avramescu, alias Ionathan X Uranus, avangardist ironic şi mare simbolog, cu care… „jimbologizam”, în trei, — în pofida riscului, real, de a fi luaţi drept nişte „frontierişti” (ceea ce s-a şi întâmplat, în două rânduri, când am fost duşi, între kalaşnikoave, de heruvimii grăniceri, la Post) şi în pofida unor martori inoportuni şi sfertodocţi, care bănuiam că dau raportul... Cantafabule-le, din asta au ieşit. Iniţiativa, literar vorbind, îmi aparţine. De fapt, pornisem de la numele de Phoenix. El nu putea rămâne o simplă etichetă, o firmă exterioară (şi naivă); trebuia, adică, justificat organic, printr-o asumare propriu-zisă, — nu, bineînţeles, ca nomen omen (ceea ce este mult prea prezumţios), dar la singurul mod posibil, acela cultural (sau simbologic). Pasărea Phoenix i-a „chemat” pe ceilalţi: Inorog, Aspidă, Vasilisc, Scarabeu, Calandrinon, Sirenă, Dulf… Ei nu erau eroi ai muncii socialiste (făcând, cel mult, figură de vagi ilegalişti), dar, graţie Phoenixului (pasărea şi grupul), li s-a dus buhul chiar şi pe stadioane, — până în ziua când, la fel de tainic cum se iviseră, au amuţit. Era prin ’76…

(va urma)

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG