Linkuri accesibilitate

De la autonomie la independență (I) - Proclamarea Republicii Democratice Moldovenești (2 decembrie 1917)


Declarația privind crearea Republicii Democratice Moldovenești, publicată în ziarul Sfatul Țării din 3 decembrie 1917. Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău

Am auzit zilele acestea, că din zelul său de a servi interesele Moscovei și ale Partidului socialiștilor, Igor Dodon are de gând să ceară Parlamentului R. Moldova să introducă 2 decembrie (dată la care, acum 100 de ani, și-a proclamat autonomia Republica Democratică Moldovenească) pe lista sărbătorilor oficiale ale R. Moldova. Declaraţia a fost făcută la adunarea festivă dedicată împlinirii a 100 de ani de la proclamarea acestei republici. Preşedintele Socialiștilor a ţinut să menţioneze că sărbătorirea unui centenar de „mare simbolism” aminteşte că moldovenii au avut întotdeauna dorinţa de a-şi „redobândi independenţa, de a-şi apăra statalitatea şi a-şi stăpâni propriul său teritoriu”. Potrivit lui, după 2 decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească, a pledat în politica externă pentru recunoaştere internaţională. „Statul suveran actual Republica Moldova îşi are legitimitatea în epoca contemporană datorită faptului împlinit – proclamării la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti. Ţara proclamată de străbunii noştri nu le-a convenit unor puteri din vecinătate sau de pe continent, din această cauză, toate încercările de a dobândi largă recunoaştere internaţională s-a soldat cu eşec”, a spus preşedintele.

Preocupările președintelui Igor Dodon pentru limba și istoria „moldovenească” se înscriu în continuarea strategiilor țariste, sovietice și actualmente ruse spre a se crea și menține un clivaj lingvistic, etnic și social artificial dintre românii din România și cei din actuala R. Moldova. Până la Dodon acest lucru l-a făcut un Gh. Madan în Basarabia țaristă, un I. Bodiul în perioada sovietică, dar și diferiți lideri moldoveni de după independență, de la M. Snegur, care inițial a recunoscut istoria și limba românilor, iar apoi a negat-o, spre P. Lucinschi și V. Voronin, care a fost cel mai aprig contestatar al unității limbii și istoriei românilor pe ambele maluri ale Prutului. Deosebirea este că dacă cei din perioada țaristă și sovietică îndeplineau instrucțiunile stricte ale Moscovei, cei de după independență au mai văzut în pedalarea diferenței lingvistice și istorice un instrument pentru justificarea statalității moldovenești și pentru menținerea la putere.

Dar deoarece ne aflăm în domeniul istoriei și nu al interpretării sale politice, vă propun o perspectivă asupra acestui eveniment chiar prin ochii celor care la 2 decembrie 1917 au proclamat Republica Democratică Moldovenească. Asta pentru a vedea pe unde se află cunoștințele istorice ale președintelui-economist.

Din cauza incertitudinilor politice și militare care existau în Petrograd, către toamna anului 1917, dar mai ales după lovitura bolșevică, regiunile periferice ale Imperiului au început rând pe rând să se organizeze și să pretindă anumite forme de autonomie și chiar de statalitate. În Basarabia, problema acestei organizări politice a venit mai târziu, către sfârșitul lunii noiembrie. Deși constituit la 21 noiembrie 1917, Sfatul Țării abia în ședința din 29 noiembrie abordează ideea unei „Declarații”, care să concretizeze viitoarea formă politică a Basarabiei, documentul urmând a fi discutat în fracțiuni și în Blocul Moldovenesc. Anume Blocul Moldovenesc, o formațiune de sorginte panromânească, care izvora din Partidul Național Moldovenesc, a venit cu inițiativa proclamării republicii în Basarabia. Deputatul I. Buzdugan, care reprezenta această formațiune în Sfatul Țării, a propus ca această declarație trebuia făcută sub forma unui manifest către popor, care să reiasă din „însuși ființa Sfatului Țării”, sugerând prelungirea ședinței „toată noaptea, pentru că era o chestiune atât de importantă”. S-a decis cu majoritate ca adoptarea acestei declarații să fie amânată pentru ședința din 1 decembrie 1917.

Pantelimon Sinadino s-a născut într-o familie de negustori greci. Bunicul său, Pantelimon I. Sinadino, a fost primar al Chișinăului în perioadele 1837-39 și 1840-42, iar tatăl, Victor Sinadino, cetățean de onoare al Chișinăului, a ctitorit câteva edificii importante în oraș, printre care biserica Sfântul Pantelimon (1891, împreună cu fratele său Ioan) și Banca orășenească (în prezent, Sala cu orgă).

Biserica Sf. Pantelimon din Chișinău, ctitoria familiei Sinadino. Sursă: Arhiva ziarului „Timpul”
Biserica Sf. Pantelimon din Chișinău, ctitoria familiei Sinadino. Sursă: Arhiva ziarului „Timpul”

La 25 aprilie 1903 P. Sinadino devine primarul Chișinăului în locul lui Carol Schmidt, care demisionase în semn de protest față de Pogromul de la Chișinău. A ocupat funcția de primar până la 20 ianuarie 1904. Revine în postul de primar al Chișinaului pe 11 noiembrie 1905, fiind desemnat să dețină acest post pe un termen de patru ani. La 6 februarie 1907 este ales membru al Dumei a II-a de Stat a Rusiei țariste, iar la 14 octombrie același an este ales membru pentru Duma de Stat de legislatura a III-a. Per total, Sinadino a activat în Duma rusă din 1907 până în 1917. La 22 octombrie 1909 este ales a treia oara primar, dar la 15 februarie 1910 își dă demisia.

Pantelimon Sinadino (1875-1940?) Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău
Pantelimon Sinadino (1875-1940?) Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău

In 1917 devine membru în Sfatul Țării din partea minorității grecești. În Comisia însărcinată cu organizarea acestui organ, Sinadino adoptă o poziție antiromânească, declarând că hotărârile Congresului Militarilor sunt „vătămătoare nu numai pentru Basarabia, dar și pentru Rusia”, întrucât era personal contra coaliției cu „burghezia română”. Curând și-a schimbat părerea și la începutul anului 1918, în fruntea unei delegații de latifundiari basarabeni, Sinadino se întâlnește la Iași cu regele Ferdinand. În cadrul acestei întâlniri, latidifundiarii, aflați sub pericolul de a-și vedea averile confiscate de bolșevici, se declară susținători ai unirii Basarabiei cu România, cu condiția să le fie garantate proprietățile de Guvernul Român.

În anii 1924-40 Sinadino ocupă funcții importante în Banca Populară din Basarabia. În 1933, la invitația lui Ion Duca, devine membru al Partidului Național Liberal și este ales în Parlamentul României. A fost arestat la 9 iulie 1940 de NKVD și despre soarta lui de atunci nu se știe nimic.

Preistoria proclamării Republicii Moldovenești ne arată că aceasta a devenit realitate anume ca rezultat al preocuparilor intelectuale printre liderii unioniști din Basarabia. Ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, porta-voce a Partidului Național Moldovenesc, va ridica această problemă încă înaintea deschiderii Sfatului Țării, iar ziarul „Ardealul”, al refugiaților transilvăneni, înainta în numărul său din 19 noiembrie propunerea ca „Basarabia să se declare cu totul neatârnată, ca și Ucraina”.

Ședința din 1 decembrie 1917 a Sfatului Țării a fost dedicată în întregime discuțiilor asupra textului, citit în limba rusă de deputatul T. Ioncu, discuțiile asupra amendamentelor urmând a fi transferate și pentru ziua următoare. Anunțarea Republicii Democratice Moldovenești s-a făcut la 2 decembrie prin „Declarațiunea Consiliului Superior Provincial al Republicii Moldovenești, Sfatul Țării”, care prevedea că în condițiile unei „lipse a autorității de la centru, anarhiei din întreaga țară și neputință față de dușmanul extern, unica posibilitate pentru republica democratică rusească este organizarea și gruparea tuturor noroadelor, după principiul de liberă dispunere națională și teritorială”. Pornind de la acest principiu, cu „scopul de a introduce ordinea de stat și în numele drepturilor câștigate prin revoluție, Basarabia potrivit dreptului său istoric, se declară de astăzi inainte Republica Moldovenească Democratică, făcând parte, ca un membru cu drept egal din Republica rusească unită, democratică și federativă”.

Clădirea Conservatorului, unde la 2 decembrie 1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească (str. A. Mateevici 87)
Clădirea Conservatorului, unde la 2 decembrie 1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească (str. A. Mateevici 87)

Declarația stabilea că până la convocarea Constituantei Republicii Moldovenești, alese în baza votului universal, direct, egal și secret, cea mai înaltă instituție a republicii era Sfatul Țării, alcătuit din reprezentanții tuturor organizațiilor democratice și revoluționare ale naționalităților și din organele administrațiilor locale autonome. Puterea executivă în noua republică o avea Consiliul Directorilor Generali, responsabili numai în fața Sfatului Țării. Declarația conținea un șir de acțiuni imediate și de viitor ce trebuiau luate, printre care: trecerea pământului în mâinile poporului; organizarea alegerilor; libertatea cuvântului, presei, credinței; desființarea pedepsei cu moartea; egalitatea deplină a naționalităților; organizarea școlii după principii naționale; organizarea imediată a unităților militare, etc.

Declarația era văzută diferit de membrii Sfatului Țării. Minoritățile naționale credeau în temeinicia sa, prin urmare erau solidari în jurul ideii de autonomie a noului stat moldovenesc în cadrul Rusiei. Pe de altă parte, majoritatea românească a Basarabiei era dezbinată în privința viitorului acestui stat. Pentru unii deputați din Blocul Moldovenesc era evidentă posibilitatea unirii imediate cu România; pentru alții, care erau majoritatea, momentul încă nu era favorabil, deoarece alături era o armată rusească numeroasă, care ar fi putut imediat să se întoarcă împotriva noului stat; pe de altă parte, rechizițiile militare ale armatei române în Basarabia făceau populația irascibilă față de această idee; pentru cel de-al treilea grup de deputați, chiar dacă ideea unirii era simpatică, ei se vedeau înainte de toate revoluționari și aveau temeri pentru pierderea libertăților câștigate. Pentru aceștia din urmă, România era văzută ca o oligarhie reacționară care „de multe ori făgăduiește, dar tot așa de des nu se ține de cuvânt”. După părerea acestora, unirea se va face, însă după democratizarea țării. Oricum, spiritul unității românești prevala în viziunile majorității deputaților din cadrul Sfatului Țării, drept dovadă fiind faptul că în scurta sa perioadă de existență autonomă, apoi independentă, între 2 decembrie 1917 și 27 martie 1918, imnul național al Republicii Democratice Moldovenești a fost „Deșteaptă-te, române”, iar drept drapel a fost ales tricolorul românesc cu cap de bour (tricolor pe care l-a ales ca drapel și Sfatul Țării).

Prin urmare, președintele Igor Dodon ar avea de acceptat mai multe chestiuni legate de Republica Democrată Moldovenească, care desigur îi dinamitează intențiile inițiale. Să accepte că proclamarea sa a fost o inițiativă și o reușită a Partidului și Blocului Moldovenesc, formațiuni de sorginte panromânești, pentru care acest pas era văzut ca unul spre unire cu România. Să accepte că dacă Sfatul Țării a avut legitimitate atunci când a proclamat autonomia republicii, atunci acesta are aceeași legitimitate când a chemat în ajutor armatele române, a proclamat indepenendența și cel mai important, a votat unirea cu România la 27 martie 1918.

Istoria nu este atât de simplu de instrumentalizat, cum crede Igor Dodon, pentru că în cazul Basarabiei de la 1917-1918 lucrurile au stat altfel decât ar dori să le prezinte președintele-economist. Proclamarea datei de 2 decembrie drept zi națională a Republicii Moldova, corespunde doar parțial și efemer dezideratelor de justificare a statalității moldovenești în „varianta lui Dodon”, pentru că aceasta mai mult se încadrează în discursul politic al partidelor și organizațiilor unioniste. Dar această simbioză unificatoare și de consens Igor Dodon cu siguranță nu și-o dorește.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG