Linkuri accesibilitate

Ruperea relațiilor diplomatice ruso-române (13/26 ianuarie 1918) și problema tezaurului de la Moscova (III)


(Foto: Arhiva Ministerului Afacerilor Externe)

Mulți oficiali, memorialiști ori istorici s-au întrebat în anii și deceniile următoare dacă decizia de trimitere a atâtor bunuri de valoare, care erau importante pentru economie și de neînlocuit în patrimoniul României, a fost una care putea fi evitată. Chiar în toiul evenimentelor unii români și-au exprimat rezervele cu privire la o asemenea perspectivă. Însă într-o conjunctură marcată de presiunea evenimentelor, de teama că Puterile Centrale aveau să ocupe și Moldova, a prevalat ideea de a trimite tezaurul în Rusia. Hotărârea a fost luată de guvernanții români. În plus, guvernul rus a garantat siguranța bunurile depuse spre păstrare pe teritoriul său.

Răsturnările politice succesive din Rusia anului 1917, mai ales cele provocate de lovitura de stat bolșevică, au pus în pericol alianțele geostrategice și relațiile bilaterale, iar nesiguranța a devenit o realitate cotidiană. După octombrie/noiembrie 1917, tezaurul românesc încăpuse practic în mâinile unui grup care nu recunoștea convenții, pentru care înțelegerile încheiate anterior de statul rus contau prea puțin sau deloc. În primii ani de după preluarea puterii – marcați de război civil, atrocități, foamete, ulterior de reconstrucție și inginerie socială – bolșevicii au fost mereu atenți la ceea ce se întâmpla cu aurul aflat în teritoriul pe care îl controlau, indiferent de proveniența lui.

Atenția românilor față de aurul lor nu a fost mai puțin evidentă după ce îl depuseseră la Moscova. În anii 1920 circulau frânturi de informații și zvonuri că sovieticii plăteau (și) cu părți din tezaurul românesc – de aur era vorba, în special de monede – achiziția unor bunuri importante pentru politica de refacere și de industrializare a URSS. Sau că aurul românesc era utilizat pentru susținerea mișcării comuniste în sud-estul Europei, inclusiv în România.

De-a lungul anilor ’20 între Rusia sovietică/URSS și România au avut loc convorbiri în diferite locuri: Copenhaga, Londra, Viena, Varșovia, Riga etc., însă relațiile diplomatice între cele două părți aveau să se reia abia în 1934. Chestiunea Basarabiei era esențială în raporturile dintre cele două state. Importantă rămânea însă și problema tezaurului. Prin anumite canale de comunicare, sovieticii le-au transmis românilor că erau dispuși să facă un târg: cei din urmă să renunțe la Basarabia în schimbul restituirii tezaurului. Oficialitățile române au refuzat „oferta”.

Cel mai probabil din motive de imagine, guvernul sovietic a restituit României, în iunie 1935, o parte a tezaurului. Erau documente istorice, documente de proprietate, hărți cadastrale, cărți, registre contabile ale unor bănci și o sumă mică de lei românești tipăriți în 1917 – toate puse în 1.443 de lăzi –, transportate cu trenul de la Moscova la Odesa, iar de acolo cu vaporul la Constanța, de unde au fost urcate în 17 vagoane și expediate la București.

„Lucrurile noastre”. Telegramă a Legației României la Moscova (Foto: Arhiva Ministerului Afacerilor Externe)
„Lucrurile noastre”. Telegramă a Legației României la Moscova (Foto: Arhiva Ministerului Afacerilor Externe)

Aurul românesc și operele de artă nu s-au regăsit în lăzile reîntoarse în 1935. Probabil tot din motive propagandistice, sovieticii au predat românilor, odată cu partea de tezaur amintită mai sus, și osemintele lui Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei care își găsise refugiul în Rusia în 1711, după înfrângerea de la Stănilești, și nu mai apucase să-și revadă țara. Aflate într-o criptă dintr-o biserică moscovită pe care o ridicase Cantemir, dar care a fost dezafectată la începutul anilor 1930 pentru a face loc unei linii de metrou, rămășițele pământești ale fostului domn au fost aduse în România tot în iunie 1935 și reînhumate la Iași, în biserica Trei Ierarhi.

Începerea războiului cu Uniunea Sovietică, în iunie 1941, a trezit speranțe în cercurile guvernamentale din România că prin zdrobirea vecinului de la Răsărit se vor putea recăpăta nu doar teritoriile cedate fără luptă în vara anului 1940, Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, ci și tezaurul trimis acolo în timpul precedentului conflict. Sub coordonarea directă a Ministerului Educației Naționale, Cultelor și Artelor s-au revăzut inventarele existente, s-a încercat completarea lor și evaluarea bunurilor din punct de vedere financiar. Până ce diviziile românești aveau să defileze prin Moscova, autoritățile române au procedat la identificarea, confiscarea și aducerea a numeroase bunuri de artă din teritoriile ocupate la est de Nistru, îndeosebi de la Odesa. Legitimități se inventau cu ușurință, furnizate de istorici pentru care profesia aluneca ușor în propagandă, de universitari și academicieni care se dovedeau în primul rând niște slujbași obedienți. Nu doar tramvaiele de la Odesa au ajuns pe străzile din Craiova sau utilajele industriale în fabricile din România, ci și cărți, documente vechi sau opera de artă au fost duse în depozitele Academiei Române, la Arhivele Statului ori în alte locuri. Războiul nu a decurs așa cum sperau românii, cea care a câștigat în cele din urmă a fost Armata Roșie. Ocupată, aflată la discreția Kremlinului, România a trebuit să restituite tot ceea ce preluase nu doar de la est de Nistru, ci și ceea ce evacuase din Basarabia și nordul Bucovinei, dar și arhive care aparțineau unor instituții centrale ale statului român. De asemenea, au fost plătite uriașe despăgubiri de război. Ca justificare pentru atitudinea lor la vest de Prut, sovieticii invocau mereu comportamentul militarilor și oficialilor români în Răsărit. Iar peste toate, țara a fost comunizată pentru aproape jumătate de veac.

După moartea lui Stalin, în circumstanțele distanțării lui Hrușciov de crimele predecesorului său, la care, de altfel, măcar în parte fusese părtaș, s-a vorbit iarăși despre tezaurul României. Pentru a-și arăta „generozitatea” față de fratele mai mic, sovieticii au restituit în august 1956 încă o parte din ceea ce încăpea în spatele formulei tezaur istoric și artistic, descoperit „întâmplător” la Kremlin. Erau 39.320 de piese, în care intrau tezaurul de la Pietroasa, o colecție de monede și medalii de peste 35.000 de piese, 1.350 de tablouri, gravuri și desene, peste 150 de icoane vechi, sute de odăjdii și veșminte bisericești, cădelnițe de aur și argint, mitre, cruci, candele etc. Evenimentul a fost exploatat propagandistic de cele două părți. După organizarea unei expoziții la Moscova, o delegație românească s-a deplasat acolo pentru a prelua obiectele și a le readuce în țară (ceea ce s-a făcut cu două trenuri). O altă expoziție s-a organizat la București, la care au ajuns toate mărimile zilei, dar și un public numeros, care știa măcar câte ceva despre tezaur din discuțiile private. Însă despre aurul românesc – al Băncii Naționale și al celorlalte bănci –, dat spre păstrare rușilor în 1916-1917, nu se vorbea în public.

Nicolae Ceaușescu a deschis subiectul tezaurului la scurtă vreme după preluarea puterii, în timpul unei întâlniri oficiale cu Leonid Brejnev, în septembrie 1965. Dar fără niciun rezultat.

Leonid Brejnev și Nicolae Ceaușescu (Foto: Fototeca online a comunismului românesc)
Leonid Brejnev și Nicolae Ceaușescu (Foto: Fototeca online a comunismului românesc)

Chestiunea a devenit una de interes public în România după 1989, când, în condițiile unei societăți deschise, s-a putut discuta liber, deși nu întotdeauna documentat, despre circumstanțele trimiterii tezaurului în Rusia, despre ceea ce se restituise în deceniile precedente, ceea ce mai era de primit – în primul rând aurul, dar și patrimoniul cultural și istoric –, importanța rezolvării acestui diferend între români și ruși atât din punct de vedere istoric, cât și juridic. În 2003 s-a constituit chiar o comisie formată din istorici români și ruși pentru a investiga subiectul. În vreme ce românii erau interesați de tezaur, unii dintre ruși aduceau în discuție și alte dosare privind complicata relație bilaterală în secolul XX. Când partea română invoca necesitatea restituirii tezaurului, făcând trimitere la înțelegerea scrisă între două state aliate, partea rusă reamintea de bunurile lăsate de trupele ruse în Moldova în 1917-1918 și preluate de români, de ocuparea Basarabiei în perioada interbelică, de invadarea URSS de către România în 1941 și de distrugerile provocate de trupele române în Răsărit, de faptul că nu s-ar fi plătit despăgubiri de război. Fără îndoială, toate acestea evidențiază perspectivele diferite asupra unui trecut incomod, insuficient cercetat și asumat, marcat de un amestec inflamabil de istorie și memorie.

Grupuri politice diverse, nomenclaturi și oligarhii s-au tot perindat la conducerea Rusiei și României în secolul XX, dar tezaurul nu a fost restituit poporului român, așa cum declarase ritos guvernul bolșevic în ianuarie 1918. Dincolo de revoluții, războaie, schimbări de regim politic în Rusia sau România, retrasarea granițelor ș.a.m.d., chestiunea tezaurului românesc rămâne un subiect deschis, reluat cu ocazia convorbirilor bilaterale. Însă fără efect. Există o mare probabilitate ca astfel să și rămână această chestiune: o discuție între două părți care nu doar că vorbesc limbi deosebite, ci percep diferit ce înseamnă respectarea unei înțelegeri între doi actori statali, indiferent de realitățile interne.

***

Din perspectivă românească, informații numeroase despre Tezaurul României de la Moscova există în documente păstrate în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Arhivele Naționale Istorice Centrale, dar și în presa timpului, în memorii și în mai multe lucrări apărute de-a lungul unui veac.

Memoire concernat le trésor roumain déposé a Moscou 1922 (Foto: Arhiva Ministerului Afacerilor Externe)
Memoire concernat le trésor roumain déposé a Moscou 1922 (Foto: Arhiva Ministerului Afacerilor Externe)

Dintre lucrările reconstitutive o amintesc pe cea dintâi apărută pe acest subiect: Mihail Gr. Romașcanu, Tezaurul Români de la Moscova, București, Cartea Românească, 1934, și pe cea din urmă: Marian Voicu, Tezaurul României la Moscova. Inventarul unei istorii de o sută de ani, București, Editura Humanitas, 2016. Probabil cele mai dense informații directe privind trimiterea celui de-al doilea transport al tezaurului românesc în Rusia, în iulie-august 1917, se regăsesc în Jurnalul de la Moscova al lui Alexandru Lapedatu, text inclus în volumul Amintiri, Cluj-Napoca, Editura Albastră, 2015.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG