Linkuri accesibilitate

Guvernul Averescu și preliminariile păcii, ianuarie-februarie 1918 (III)


Regele Ferdinand și Regina Maria

La două zile după întrevederea de la Răcăciuni, dintre contele Czernin și Ferdinand I, Centralii au dat un „ultimatum” guvernului de la Iași: românii acceptau condițiile preliminare ale păcii sau armistițiul se încheia. Guvernul României a transmis Centralilor că era de acord cu începerea tratativelor, dar fără condiții de netrecut. Centralii au reacționat prompt. Dacă România nu răspundea clar și categoric până a doua zi (17 februarie/2 martie 1918) la prânz, armistițiul avea să fie denunțat. Germanii pregătiseră deja un plan pentru reluarea ostilităților împotriva României (operațiunea Halali), care însă depindea de participarea forțelor austro-ungare. Și Armata Română avea planuri privind reacția la un atac germano-austro-ungar, inclusiv retragerea în Basarabia, unde românii controlau deja orașele și principalele căi de comunicație.

În interiorul guvernului de la Iași au avut loc discuții în zilele de 15/28 și 16/29 februarie 1918. Mulți miniștri voiau ca guvernul să demisioneze. Pentru împărțirea răspunderii, pentru a fi asigurat în chestiunea tratativelor cu Centralii, Averescu i-a solicitat lui Ferdinand I să convoace Consiliul de Coroană, ceea ce monarhul a aprobat. Premierul era de părere că dincolo de condițiile grele puse de Centrali, soluția păcii era singura de urmat. El avea de multă vreme convingerea că rezistența României nu era posibilă, că alegerea acestei căi ar fi dus la pierderi inutile, ba chiar ar fi fost în defavoarea Aliaților, întrucât materialul de război românesc ar fi căzut în mâinile Centralilor, care l-ar fi putut muta pe frontul occidental. Dincolo de părerea primului-ministru, era evident pentru observatori că, în cazul reluării ostilităților, trupele române ar fi putut rezista aproximativ două săptămâni. Problema nu consta doar în disproporția de forțe dintre români și Centrali, ci era amplificată și de cantitățile limitate de provizii și muniții ale Armatei Române. În plus, aceasta ar fi avut de făcut față nu doar forțelor Centrale dinspre Vest și Sud, ci și celor dinspre Nord, ba chiar și celor dinspre Est, unde afluiau trupe austro-ungare.

Palatul regal la Iași
Palatul regal la Iași

La Iași s-au ținut câteva Consilii de Coroană în a doua jumătate a lunii februarie (pe stil vechi) 1918. Nu s-au luat note, nu s-au încheiat procese-verbale. Ulterior au circulat acte „oficiale” realizate de Alecu Constantinescu, „aranjate” de Ion I.C. Brătianu și, se pare, aprobate de rege. Nicolae Iorga avea să le publice în 1932. Cei din tabăra liberală au admis că textele erau menite să-i susțină lui Brătianu poziția în fața Aliaților, la viitoarea conferință de pace. Oponenții liderului liberal observau că era vorba de o variantă menită a-l pune pe acesta într-o postură favorabilă, iar pe ceilalți oameni politici – îndeosebi pe cei din guvernul Averescu – la polul opus. Omul din fruntea PNL voia ca istoria să se scrie dintr-un punct de vedere convenabil lui. Însă nici ceilalți nu erau lipsiți de simț istoric, fapt dovedit de jurnalele și memoriile lor.

Participanții la cele trei consilii de coroană au fost: membrii guvernului (generalul Alexandru Averescu, Constantin Argetoianu, Constantin Sărățeanu, Fotin Enescu, generalul Constantin Iancovescu, Matei Cantacuzino, Ion Luca-Niculescu, Constantin Garoflid – acesta din urmă nu a mai luat parte la al treilea consiliu, întrucât demisionase), președinții Senatului (Emanoil Porumbaru) și Camerei Deputaților (Vasile G. Morțun), ambii membri ai Partidului Național Liberal, câte trei reprezentanți ai PNL (Ion I.C. Brătianu, Mihail Pherekyde și Al. Constantinescu) și Partidului Conservator-Democrat (Take Ionescu, Mihail Cantacuzino și Dimitrie Grecianu). La cel de-al treilea consiliu au fost invitați și trei generali (Constantin Prezan, Eremia Grigorescu și Arthur Văitoianu).

Primul Consiliu de Coroannă, din 17 februarie/2 martie 1918, a început prin prezentarea de către Averescu a ceea ce se întâmplase anterior. Generalul a insistat pe faptul că, întrucât nu reușise să obțină pacea așa cum își dorise, era gata să plece din fruntea guvernului. Take Ionescu s-a pronunțat, ca și în lunile precedente, pentru retragerea în Rusia. I.I.C. Brătianu a subliniat că dacă se mergea pe linia rezistenței, adoptată și urmată de guvern, cu Averescu în capul Armatei, PNL își exprima susținerea. În caz contrar, rămânea soluția păcii. Dar în această situație era preferabilă instalarea unui guvern Marghiloman, cu oameni din teritoriul ocupat de Centrali. Condiții cât mai dure pentru România ar fi fost o dovadă pentru Aliați că țara nu avusese de ales decât pacea separată, cum am văzut deja. Era o judecată rece, chiar cinică, a unui om pentru care politica era de multă vreme o profesie și o „moștenire” de familie. Invitat de Averescu să-și asume răspunderea pentru un guvern de rezistență, Brătianu a declinat oferta. Mihail Cantacuzino a avut, din perspectiva unor participanți, un discurs emoționant. El a susținut că România trebuia să urmeze calea onoarei și să reziste cu orice preț, chiar dacă la capăt era înfrângerea. Indiferent de soluția adoptată, guvernul Averescu rămânea la cârmă. Chiar în ziua desfășurării Consiliului de Coroană la Iași, Centralii i-au trimis o telegramă lui Averescu, prin care îl înștiințau că denunțau armistițiul.

Un al doilea Consiliu de Coroană a fost convocat pentru ziua de 18 februarie/3 martie 1918. Au fost prezenți toți cei care luaseră parte la precedentul Consiliu, plus prințul Carol (viitorul rege Carol al II-lea). Participanții au fost înștiințați cu privire la cele petrecute după primul Consiliu de Coroană, mai ales despre atitudinea amenințătoare a Centralilor. Ca și până atunci, regele a susținut soluția păcii, pe care o considera preferabilă continuării războiului. Take Ionescu s-a pronunțat vehement împotriva unei soluții de guvernare cu Alexandru Marghiloman, al cărui nume se vehicula. Vechile inamiciții dintre conservatori erau prea adânci pentru a se putea trece peste ele chiar și în condițiile grele ale momentului.

R. von Kuhlmann
R. von Kuhlmann

În timpul ședinței s-a primit o nouă telegramă de la Kühlmann și Czernin. Aceștia atrăgeau atenția că pentru a evita urmările încetării armistițiului trebuiau acceptate condițiile de pace. Acestea implicau cedarea de către România a Dobrogei întregi, țării urmând a i se asigura o legătură cu Marea Neagră, dar și rectificări de frontieră cu Austro-Ungaria. Armata Română avea să disponibilizeze imediat opt divizii, operațiunea urmând să fie supervizată de Grupul de Armate Mackensen și de Comandamentul Român; ulterior, după încheirea păcii între România și Rusia, aveau să fie disponibilizate și celelalte forțe ale Armatei Române. Autoritățile române trebuiau să asigure transporturile de trupe ale Centralilor prin Moldova și Basarabia spre Odesa, pe căile ferate. Misiunile militare aliate urmau să fie trimise acasă, cu dreptul de liberă trecere. Tratativele puteau avea loc la Buftea. Brătianu și Ionescu i-au cerut lui Averescu să primească orice condiții de pace. Cel din urmă a declarat că nu avea să semneze nimic.

În după amiaza de 18 februarie 1918 a avut loc și o ședință a Consiliului de Miniștri, la care au fost invitați și câțiva generali: Prezan, Văitoianu, Grigorescu și Zaharia. Primii au făcut afirmații strategice și politice sau aau declarat că puteau rezista cu trupele lor. Doar ultimul a spus clar că, ținând cont de subzistențele Armatei, rezistența în fața Centralilor era „o utopie”.

Un al treilea Consiliu de Coroană a fost convocat la cererea lui Averescu, la 19 februarie/4 martie 1918. Dintre cei prezenți anterior, a lipsit doar Garoflid, care, după cum am amintit deja, își dăduse demisia din guvern. În schimb au fost convocați și generalii Prezan, Văitoianu și Grigorescu. Prezența militarilor la acest Consiliu a fost mai degrabă pentru impresie, ca presiune suplimentară asupra lui Averescu. Acesta

a fost pus în fața unui fapt împlinit, iar în Notițele zilnice nu și-a ascuns iritarea, prcizând că i s-a părut „curioasă” invitarea generalilor la acel Consiliu. În spatele chemării celor trei generali, rivalii lui Averescu în Armată, se afla regina Maria. Ca formă de protest, Averescu și-a dat demisia în fața regelui. Ședința a fost una aprinsă, disputele politice aflându-se în centrul discuțiilor. Regele a susținut că trebuia acceptată realitatea, adică pacea așa cum era dictată de Centrali. Brătianu și Averescu s-au înfruntat și de această dată. Primul-ministru a insistat pe faptul că deși condițiile erau grele, totuși o rezistență militară ar fi avut rezultate dezastruoase.

Prințul Carol a transmis un mesaj din partea reginei Maria, care se erija în purtătoarea de cuvânt a „femeilor române”. Regina spera în găsirea unui bărbat „patriot”, care să-l împiedice pe rege să semneze pacea. Maria părea să uite că regele era chiar soțul ei, iar România era o monarhie constituțională, în care deciziile se luau prin respectarea unor proceduri, chiar dacă imperfecte. Cuvintele reginei transmise prin gura prințului i-au jenat pe cei de față, inclusiv pe rege.

Averescu și miniștrii au convenit că guvernul trebuia să-și dea demisia, invocând declarația principelui Carol. Primul-ministru se considera „între două politici”, cea a regelui, pentru pace, și cea a reginei, pentru rezistență, așadar pentru război. Această balansare între politica oficială și cea neoficială, între politica de birou și cea de alcov, avea efecte neplăcute asupra acțiunilor guvernului. În cele din urmă regele a convins cabinetul să nu demisioneze. Însă după al treilea Consiliu de Coroană era clar pentru mulți că zilele guvernului Averescu erau numărate.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG