Linkuri accesibilitate

România în primul ei an de război, 1916-1917


Planul fortificațiilor în jurul Bucureștiului (Sursa: Sursa: colonel Ion Teodorescu din Geniu, Istoricul lucrărilor de fortificație a cetății București-1900, mai 1916, Arhivele Militare Române)

Toamna anului 1916: catastrofa

România a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august 1916 și a decretat mobilizarea generală. Efectivele chemate de români sub arme erau impresionante: nu mai puțin de 833.601 militari. Armata Română avusese în 1913, în timpul celui de-al doilea război balcanic, mai precis în conflictul cu Bulgaria, o „plimbare” până aproape de Sofia și înapoi. Nu avuseseră loc lupte, pierderile românești fuseseră cauzate în fapt de o epidemid de holeră. Euforia care s-a produs atunci, susținută și de anexarea Cadrilaterului, ceea ce făcea Regatul puțin mai mare, avea să acopere pentru o vreme problemele reale ale Armatei Române. Perioada neutralității nu ajutase decât în mică măsură la eliminarea lipsurilor acumulate în ani.

Dorin Dobrincu
Dorin Dobrincu

Diviziile românești au început acțiunile în Carpați, împotriva slabelor trupe de acoperire austro-ungare, încă din noaptea de 14/15 august 1916. Înaintarea în Transilvania s-a făcut lent, cu o ezitare inexplicabilă față de declarațiile războinice inițiale. Din momentul în care atacase Austro-Ungaria, România devenise și inamicul celorlalte Puteri Centrale: Germania, Bulgaria și Imperiul Otoman. Acestea au mobilizat efective importante în scurt timp, cu hotărârea de a pedepsi România, dar mai ales de a o scoate din război. Pe frontul românesc au ajuns câțiva comandanți germani reputați, spre exemplu generalul Erich von Falkenhayn, fost șef al Statului Major General German, și feldmareșalul August von Mackensen.

Harta cu dispunerea Armatei Române la începutul campaniei din 1916 (Sursa: Arhiva Ministerului Afacerilor Externe)
Harta cu dispunerea Armatei Române la începutul campaniei din 1916 (Sursa: Arhiva Ministerului Afacerilor Externe)

În Dobrogea, românii au fost atacați de bulgari, care nu uitaseră la rândul lor atacul din 1913 și cedarea Cadrilaterului. O armată bulgaro-germană a zdrobit în scurt timp (19 august/1 septembrie-24 august/6 septembrie) trupele române aflate în capul de pod de la Turtucaia, ceea ce a produs o profundă impresie asupra românilor, care îi cam desconsiderau pe vecinii din sud.

Pentru a stopa avansul inamic în Dobrogea și amenințarea pe linia Dunării, generalul Alexandru Averescu a propus – și cu ajutorul regelului Ferdinand a început să pună în aplicare – un plan ambițios. Era vorba de un atac lansat de trupele din Dobrogea în același timp cu trecerea peste Dunăre a unei armate române care ar fi atacat din spate trupele inamice și le-ar fi anihilat. Această operațiune, cunoscută ca „manevra de la Flămânda”, a fost însă oprită din cauza ruperii podului, a atacului inițiat de aviația germană și de flotila austro-ungară, precum și ca urmare a atacurilor din ce în ce mai puternice ale inamicului pe frontul din nord.

După mai puțin de o lună și jumătate de la invazia în Transilvania, trupele române se retrăgeau în Carpați. Bătălii grele s-au dat în septembrie-noiembrie 1916 în trecători, cele mai cunoscute fiind cele de la Predeal, Rucăr-Bran, Olt, Jiu și Oituz. În vreme ce românii se apărau în munți împotriva trupelor germano-austro-ungare, o armată formată din trupe germane, bulgare și turcești a trecut Dunărea la Șiștov-Zimnicea.

Planul general al cetății București la 1900/1916 Sursa: colonel Ion Teodorescu din Geniu, Istoricul lucrărilor de fortificație a cetății București-1900, mai 1916, Arhivele Militare Române
Planul general al cetății București la 1900/1916 Sursa: colonel Ion Teodorescu din Geniu, Istoricul lucrărilor de fortificație a cetății București-1900, mai 1916, Arhivele Militare Române

Presate dinspre nord, vest și sud, trupele române s-au retras spre București. O ultimă încercare de a-i opri pe adversari într-o confruntare înaintea capitalei – așa-numita bătălie Argeș-Neajlov-București (16/29 noiembrie-20/3 decembrie 1916) – a eșuat. Pentru a evita distrugerea capitalei, autoritățile au transmis Centralilor că nu existau trupe române în oraș. Fortificațiile din jurul Bucureștiului, în care se investiseră sume enorme din bugetul național, se dovediseră total inutile. La 23 noiembrie/6 decembrie 1917, trupele germane, austro-ungare, bulgare și turcești intrau în pas de defilare în capitala României.

Retragerea în Moldova

Guvernul României a luat decizia de retragere în Moldova a ministerelor, diferitelor instituții centrale, Casei Regale, Parlamentului – toate acestea la Iași –, precum și a armatei, contingentelor de recruți, cercetașilor, dar a și a unor stabilimente industriale necesare efortului de război, a unor bunuri de patrimoniu ș.a.m.d. Aveau să plece în refugiu și sute de mii de civili din teritoriile ocupate de inamic. Guvernul Ion I.C. Brătianu a plecat din București spre Iași la 20 noiembrie/3 decembrie 1916.

Retragerea spre Moldova a fost una extrem de dificilă, marcată de ciocniri permanente cu inamicul, pe vreme rea (iarna a venit de timpuriu în acel an), cu mijloace insuficiente de transport, cu drumuri desfundate, pline de trupe și refugiați, cu trenuri supraaglomerate, care staționau uneori zile în șir în stații. Pentru a nu cădea intacte în mâinile inamicului, echipe formate din englezi și români au distrus puțurile de petrol și rezervoarele petroliere din zona Ploiești, plus unele depozite de cereale.

Listă cu pierderi suferite de Armata Română, ianuarie 1917 (Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale)
Listă cu pierderi suferite de Armata Română, ianuarie 1917 (Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale)

România avea să supraviețuiască în următorii doi ani în colțul ei nord-estic. Dintr-o margine a țării, departe de capitala care absorbea energiile politice, Moldova devenea centrul statului român, singurul loc unde acesta își putea exercita suveranitatea.

De frica ocupării Moldovei, autoritățile române au trimis în Rusia, în decembrie 1916, în urma unui acord cu autoritățile ruse, așa-numitul tezaur al României, cuprinzând rezervele de aur ale Băncii Naționale, dar mai ales monedele de aur deținute de alte bănci, bijuteriile Coroanei, titluri de valoare, bunuri care țineau de patrimoniul istoric (manuscrise vechi și cărți rare, arhive, tablouri, obiecte de cult) etc. De unde inițial s-a crezut că astfel toate acestea erau puse la adăpost de o posibilă „confiscare” de către germani, timpul avea să evidențieze că fusese vorba de o expediere în necunoscut.

Linia frontului s-a stabilit în cele din urmă pe linia Carpații Orientali-Siret-Dunăre. Doar unele trupe române au rămas în prima linie, cele mai multe – rămășițe ale batalioanelor și regimentelor care trecuseră peste munți în urmă cu câteva luni – au intrat în refacere. Pentru că frontul se apropiase de granița Imperiului Rus, trupele ruse au ajuns în număr mare pe frontul românesc. La începutul anului 1917 se găsea aici, potrivit unor surse, un milion de soldați ruși, adică aproximativ un sfert din totalul unităților combatante rusești. De fapt, fără ajutorul acestora România nu ar fi putut rezista în acel context.

Cauzele și costurile înfrângerii

Cauzele înfrângerii Armatei Române în 1916 au fost analizate de contemporani, dar și de generații succesive de istorici. A fost vorba de un cumul de factori, unii obiectivi, alții subiectivi. În primul rând, România era prea subdezvoltată pentru a susține corespunzător un război industrial – așa cum a fost prima conflagrație mondială –, lipsea echipamentul modern, trupele erau insuficient instruite, planurile inițiale s-au dovedit nerealiste, cercurile politice au ales o direcție ofensivă care avea din start puține șanse de izbândă, iar în plus era ignorată posibilitatea unui atac din spate, comandamentul militar a fost slab, măcinat de rivalități (sunt de notorietate animozitățile între generalii Averescu și Prezan), uneori incompetent de-a dreptul. Spre comparație, adversarul era mai bine instruit, înarmat și condus, mai numeros pe liniile principale de atac, rivalitățile între comandanți păreau mai bine strunite.

Costurile campaniei din anul 1916 au fost enorme pentru România. Potrivit unor surse de epocă, muriseră 100.000 de oameni, 150.000 fuseseră răniți, iar 250.000 erau prizonieri; estimări recente duc la 300.000 numărul morților, răniților și prizonierilor. Ar trebui adăugate, desigur, pierderile din rândurile civililor. De asemenea, se înregistraseră mari pierderi materiale, fuseseră distruse clădiri publice, locuințe, stabilimente industriale, căi de comunicații și mijloace de transport. Aproximativ două treimi din țară fuseseră ocupate, adică Oltenia, Muntenia (inclusiv Bucureștiul), Dobrogea veche și Cadrilaterul, o porțiune din sudul Moldovei.

România a trecut în a doua jumătate a anului 1916 de la euforie la agonie. Ceea ce părea o victorie ușoară s-a transformat repede într-o catastrofă, care nu doar că aproape a anihilat Armata Română, dar punea sub semnul întrebării chiar existența statului român. Totuși, România era înfrântă, nu scoasă din război. Statul român își păstrase instituțiile, controla circa o treime din teritoriul propriu, avea o structură militară grav afectată, dar cu posibilități de refacere, avea aliați, dar mai ales se părea că avea voința de a continua lupta.

Refacerea unei armate, proiecte de viitor

Nota de plată pentru România nu se oprise odată cu retragerea în Moldova. S-au adăugat alte victime dintre militari, refugiați și locuitori ai Moldovei, căzuți pradă lipsurilor de tot felul și epidemiilor. În toamna anului 1916 o epidemie de holeră părea că era gata să reizbucnească, amintind de cea din 1913, dar ea a fost limitată prin intervenția autorităților sanitare, mai ales că exista un vaccin. Însă tifosul exantematic – împotriva căruia încă nu exista un vaccin – a făcut ravagii în iarna-primăvara anului 1917. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, s-au manifestat atunci și febra tifoidă, gripa etc. A fost lovită mai ales zona Iașului, unde fluxul de oameni era deosebit de mare, dar nu numai. Potrivit unor surse, ar fi murit atunci circa 100.000 de militari și civili, potrivit altora totalul oamenilor morți din aceste cauze s-ar fi ridicat la aproximativ 300.000. Mulți dintre medicii (și membrii personalului sanitar) români și-au făcut datoria, unii îmbolnăvindu-se și murind alături de pacienții lor, dar destui s-au eschivat. România a fost ajutată de medici și personal sanitar din Franța, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Italia și Elveția.

După retragerea la Iași avea să se producă o schimbare de guvern. În încercarea de a-și consolida autoritatea, de a-și extinde sprijinul politic, Ion I. C. Brătianu i-a atras la guvernare pe Take Ionescu și partidul acestuia. La 11/24 decembrie 1916 s-a constituit un nou cabinet, în care intrau național-liberalii și conservator-democrații.

Una dintre preocupările majore ale autorităților privea refacerea Armatei Române. Aceasta s-a făcut într-un ritm alert și eficace. Pe de o parte a existat voința politică și militară din partea românilor, pe de alta a fost cerut și oferit sprijinul Aliaților, în speță al francezilor.

Încă din octombrie 1916, Franța a trimis în România o Misiune Militară, condusă de generalul Henri Berthelot. Deși nu au lipsit fricțiunile între unii membri ai Misiunii și unii ofițeri ai Armatei Române – este binecunoscută adversitatea lui Averescu față de Berthelot –, francezii au jucat un rol esențial în refacerea capacității de luptă a românilor. În același timp, pe lângă materialul rămas din campania din 1916, au fost cumpărate cantități apreciabile de armament, muniții și echipament divers din Vest, mai ales din Franța.

Armata Română refăcută era în vara anului 1917 mai mică decât cea din 1916, avea circa 700.000 de oameni, dintre 460.000 în cele 15 divizii operative (față de 23 de divizii în 1916), dar era mai puternică, mai bine dotată și instruită, iar în plus cu un moral ridicat și dornică de revanșă.

Schimbări politice majore, care aveau să influențeze derularea războiului în estul Europei, s-au produs în Rusia în acea perioadă. Prin revoluția rusă din februarie 1917, monarhia a fost înlăturată, iar Rusia a devenit o republică de tip revoluționar. Noii lideri de la Petrograd au reafirmat continuarea războiului de partea Antantei. Însă tulburările revoluționare aveau să cuprindă cercuri din ce în ce mai extinse din societatea rusă, inclusiv armata. Nici frontul românesc nu avea să fie scutit de aceste influențe.

Clasa politică românească refugiată în Moldova era preocupată de supraviețuirea statului, implicit de propria supraviețuire. Revoluția din Rusia a stârnit îngrijorare și la Iași, considerându-se că elanul revoluționar i-ar putea prinde și pe soldații-țărani din Armata Română. Regele Ferdinand a promis în două proclamații din martie-aprilie 1917 că după război aveau să fie puse în aplicare reforme politice și sociale în favoarea păturilor populare ale societății, în mod special de un larg interes fiind reforma agrară. De altfel, la scurt timp după aceea, guvernul avea să treacă prin Parlament reformele agrară și electorală, care urmau să fie aplicate după încheierea războiului. Măsurile erau menite a-i „vaccina” pe țăranii în uniformă de contagiunea revoluției ruse și să-i mobilizeze în luptele viitoare contra Centralilor. Cel mai probabil acestea au avut un rol în evitarea radicalizării trupelor române, care spre deosebire de cele ruse s-au dovedit disciplinate și loiale în perioada următoare.

Prin implicarea în ajutarea efortului de război, inclusiv prin ieșiri publice abil gestionate, autoritățile au reușit să câștige o anume simpatie în rândurile populației. Bine cunoscută – și pentru că a avut parte de o presă favorabilă în epocă, dar și în postcomunism – a fost prestația reginei Maria, ca parte a unui cult monarhic în plină (re)construcție.

Vara anului 1917: revanșa

Cele două tabere aflate în conflict făceau planuri de ofensivă pe frontul românesc (sau în partea sudică a frontului estic). Germanii și austro-ungarii intenționau în vara anului 1917 să distrugă Armata Română, să ocupe Moldova și astfel să scoată România din război, urmând ca ulterior să-și continue înaintarea în sudul Rusiei. Și Antanta voia să treacă la ofensivă pe frontul de est. Rușii vedeau efortul principal dus în Galiția, departe de frontul românesc. În schimb, românii doreau să-și ia revanșa față de umilințele din anul precedent, să-și consolideze poziția în Alianță și să recupereze din teritoriul pierdut.

În sudul Moldovei s-au dat în vara anului 1917 trei bătălii importante: la Mărăști (11/24 iulie-19 iulie/1 august), Mărășești (24 iulie/6 august-6/19 august), Oituz (26 iulie/8 august-9/22 august). În bătălia de la Mărăști au fost angajate trupe române și ruse contra unor trupe germane și austro-ungare, iar rezultatul a fost o clară victorie românească în ofensivă. La Mărășești trupele române și ruse au acționat doar contra trupelor germane, iar la Oituz trupele române și ruse au înfruntat un mix de trupe trupe austro-ungare și germane. Deși s-au desfășurat simultan și au fost apropiate în spațiu, cele două bătălii au avut loc în realitate separat, fără să se influențeze reciproc. Și germano-austro-ungarii, și românii au clamat victoria atât la Mărășești, cât și la Oituz. Cei dintâi cunoscuseră un mic avans, plătit scump, în vreme ce românii și rușii reușiseră să-i oprească.

Bătăliile de la Mărășești și Oituz ar putea fi considerate din punct de vedere tactic victorii germano-austro-ungare, dar strategic ele au fost un eșec vizibil pentru aceștia. În schimb, pentru români aceste bătălii au avut valoarea unor victorii, și nu doar de moral. Armata Română se apărase bine și atacase cu vigoare, iar soldații românii începuseră să fie apreciați de adversarii lor germani și austro-ungari. Era o diferență enormă față de ceea ce fusese cu un an înainte. Mai important chiar decât acest aspect era faptul că România rămânea un actor statal care își recâștigase credibilitatea.

România a fost salvată în 1917 ca urmare a dorinței ei de a rezista (guvern și armată, cu susținerea populației civile), a ajutorului Aliaților, a Misiunii Militare Franceze, iar nu în ultimul rând a prezenței numeroaselor trupe ruse pe frontul din Moldova. Situația celor din urmă merită o notă aparte. Problemele inițiale (și ulterioare) între români și ruși nu trebuie să împiedice o evaluare corectă a rolului pe care rușii l-au avut în stabilizarea frontului românesc în iarna 1916/1917 și în victoriile din vara anului 1917, implicit în supraviețuirea României. Evident, rușii nu o făceau dezinteresat, planurile și temerile lor fiind astăzi destul de bine cunoscute, dar aceasta este o altă discuție. Rolul rușilor la Mărășești, de exemplu, se poate vedea și din pierderile pe care le-au suferit acolo. În vreme ce românii au înregistrat aproape 27.000 de morți, răniți și dispăruți, rușii au avut circa 25.000. Spre comparație, germanii înregistraseră circa 60.000 de morți, răniți și dispăruți. Toți în doar o lună de lupte. Fără ruși, românii nu ar fi avut atâtea forțe pentru a menține singuri frontul în fața germanilor. Aceasta avea să se vadă mai bine în perioada următoare.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG