Linkuri accesibilitate

Basarabia între autonomie și integrare (III): Primele divergențe și alunecarea spre anarhie


Vedere a Chișinăului în epoca Unirii (Foto: Radu Osadcenco, Chișinău 1918)

Integrarea Basarabiei în România Mare nu a fost nici pe departe idilică și armonioasă, cum se încearcă a fi insinuat și idealizat în istoriografia românească de pe ambele maluri ale Prutului. Din contra, acest proces a fost unul plin de asperități și conflicte, iar perioada dintre 27 martie, când s-a votat unirea condiționată și 27 noiembrie 1918, când Basarabia aparent renunța la aceste condiționalități, ne arată mai multe manifestări ale acestor animozități. Cu regret, cercetătorii rareori s-au preocupat de această perioadă în care Basarabia și Vechiul Regat au pus bazele statului unitar românesc, greul cercetărilor căzând asupra perioadei de după realizarea Unirii de la 1 decembrie 1918, iar istoria perioadei respective, uneori și din comoditate (sau incomoditate), este trecută cu vederea.

Este adevărat, situația celor două entități românești era extrem de complicată și nu lăsa loc și timp pentru o mai profundă înțelegere reciprocă, care ar fi putut pune bazele unei construcții social-economice și politice firesc între ele, pe măsura așteptărilor exprimate în contextul Unirii. În primul rând, România era un organism politic și statal slăbit, războiul, regimul dur al ocupației militare, exploatarea sistematică a țării de către Puterile Centrale și aliații săi turcii și bulgarii, pierderea a sute de mii de vieți omenești, atât militari, cât și civili, orașe și sate devastate, toate creau impresia unei prăbușiri apocaliptice a statului român. Pe de altă parte, dintre toate provinciile românești, Basarabia era zona cea mai puțin cunoscută clasei politice, intelectualilor și opiniei publice din Regat, lucru pe care-l constatăm din mărturiile celor care au vizitat Basarabia în timpul sau imediat după Unire, inclusiv sau mai ales în memoriile lui Al. Marghiloman. În al treilea rând, Basarabia a fost alipită în timp de război, iar situația descrisă anterior nu a predispus spre dialog și negociere, ci mai degrabă spre impunere și constrângere, fapt neplăcut la Chișinău, dar considerat firesc la Iași. Mai ales că înclinațiile autonomiste ale provinciei, puteau genera pericole pentru esența centralizată a statului român.

De o gravitate aparte, cu pericolul de a compromite chiar actul unirii în sine, erau relațiile dintre instituțiile politice basarabene și autoritățile militare române. Pe de o parte, este cert faptul că armatele române au fost chemate de nenumărate ori pentru salvarea Basarabiei de la bolșevism de anarhie, iar venirea lor a jucat un rol determinant în pacificarea provinciei și alipirea acesteia la statul român. Pe de alta însă, odată instalată în Basarabia, armata română n-a mai ținut cont de interesele basarabenilor, iar Sfatul Țării și guvernul său nu aveau nicio valoare, la fel ca și părerile oamenilor de acolo.

Un motiv aparte de nemulțumire era campania masivă de rechiziții și răfuielile cu populația de rând, cu țăranii. Chiar de la momentul intrării în Basarabia, trupele române au avut de înfruntat o rezistență care în unele cazuri lua forme violente, fapt semnalat destul de des chiar de autoritățile militare superioare. Astfel, comandantul corpului VI armată, dislocat în provincie, raporta superiorilor săi în luna mai 1918, că „numărul țăranilor prinși cu arma în mâna luptând contra trupelor noastre a fost foarte mare..., aceștia fiind instigați de anumite elemente cu predispoziții românești”. Se crease o situație destul de periculoasă, în care pe de o parte instituțiile locale, legitime ale puterii, erau inexistente și înlăturate de la luarea deciziilor, iar autoritățile românești creau impresia că sunt impuse prin forța armei, care la acel moment părea unicul argument de convingere.

Militari moldoveni și români după Unire (Foto: Vol. I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Militari moldoveni și români după Unire (Foto: Vol. I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Către vara anului 1918, chiar comandanții trupelor, îngrijorați de numeroasele conflicte avute cu basarabenii, cereau să fie „urgent restrânse raporturile dintre armată și populație” și întrucât „Basarabia este și astăzi lipsită de autoritățile necesare pentru ca viața de stat și cea particulară să se desfășoare în mod normal și legal”, solicitau asigurarea așezării „în Basarabia a unui regim definitiv și stabil”. Pe de altă parte, autoritățile de stat ale RDM și Sfatului Țării, îndepărtate de la luarea deciziilor cu privire la viața cetățenilor și la toate problemele mari ale provinciei, la fel cereau luarea măsurilor și înfrânarea abuzului militarilor. Din relatările timpului putem deduce că acest conflict devenise destul de acut, din moment ce la începutul lunii iunie, Constantin Stere, la acel moment președinte al Sfatului Țării, îi telegrafia lui Al. Marghiloman: „Atitudinea autorităților militare impune o grabnică soluțiune, astfel mergem spre anarhie. Rog numirea proiectată spre a pune capăt neregulii și agitațiunii. Ar fi bine ca totul să fie rezolvat chiar mâine”.

Declarațiile Centenarului: Emmanuel de Martonne despre Unirea Basarabiei cu România

Emmanuel de Martonne (1873 – 1955) a fost un geograf și pedagog francez, cunoscut în România interbelică pentru contribuțiile sale esențiale la trasarea granițelor României Mari, precum și la studierea riguroasă, pentru prima dată în istoria științei, a geografiei României.

Emmanuel de Martonne (1873-1955) (Foto: Vol.I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Emmanuel de Martonne (1873-1955) (Foto: Vol.I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

În privința Basarabiei, în particular, a pledat cu imensa-i autoritate morală și intelectuală pentru revenirea acesteia în spațiul politic, cultural și de civilizație românesc, respectiv european, din care fusese răpită la 1812. Concepția sa asupra chestiunii Basarabiei, întemeiată pe o solidă argumentare a dreptului istoric și al celui etnic, și-a expus-o în „Choses vues en Bessarabie” (Paris, 1919) și, mai ales, în micro-monografia „La Bessarabie”, editată la finele aceluiași an, sub auspiciile Comisiunii Teritoriale a Conferinței de Pace de la Paris (1919).

În această din urmă lucrare avea să constate, la scurt timp după revenirea din Basarabia:

„După unire, Basarabia este privită ca una din provinciile României Mari, asemenea Transilvaniei. Situația celor două însă nu este aceeași. Masele indiferente de țărani trebuie să fie câștigate în timp. Ostilitatea evidentă sau disimulată a clerului și vechilor funcționari ruși trebuie depășită. Intelectualii și proprietarii, și aceștia rusificați, se vor transforma treptat și doar cu mari eforturi, cu condiția de a rămâne în siguranță, în ciuda eventualelor schimbări politice. Elementele alogene, ca rușii, germanii, bulgarii și evreii, trebuie să fie pregătiți.

Posibil ca administrația română să fi făcut greșeli; posibil ca să mai facă încă; n-am făcut oare și noi destule în Alsacia, unde totuși situația era mai clară? Posibil de asemenea, ca rechizițiile făcute de trupele române să fi nemulțumit cutare ori cutare oraș. Posibil ca să fie încă agitate cu toată liniștea anunțată a țării. Nu este însă mai puțin adevărat că asimilarea Basarabiei cu România se face încet printr-o evoluție naturală. Numai o zguduire brutală ar putea-o opri. O întoarcere la trecut ar fi posibilă? Ar fi ea oare de dorit? Mă îndoiesc că vreun observator imparțial, având chiar simpatii pentru Rusia, să poată răspunde afirmativ”.

Într-un apel adresat guvernului român, mai mulți membri ai Sfatului Țării în frunte cu Pantelimon Halippa descriau problemele grave din provincie și arătau rezerve serioase față de modul în care autoritățile centrale, împreună cu funcționarii civili și militari, acționau în Basarabia, condamnând înainte de toate abuzul puterii militare: „Țăranii sunt scoși noaptea să facă de gardă, măsură foarte bună, dar făcută întotdeauna pe sprânceană, fiind chemați mereu oamenii care nu se au bine cu jandarmii. La cel mai mic protest, omul este declarat bolșevic, spion rus și altele, bătut crunt și de multe ori se face cerere de expulzare. Bătrânii satelor sunt pălmuiți și bătuți pentru că nu stau drepți în fața jandarmului. Să nu vorbim de jafurile la care este expusă întreaga populație. Nu este țăran care să nu plătească biruri necontenite sub forma a tot felul de bacșișuri acestor satrapi ai satelor. Dar ceea ce se întâmplă cu jandarmii nu este un lucru izolat: în toate domeniile administrative domnește teroare, jigniri și corupție”.

Starea de anarhie se manifesta și în situația economică și socială din provincie, multe localități și așezări rurale fiind complet eliminate din sistemul de aprovizionare. Neînțelegerile dintre organele centrale și zemstvele locale, prin complicitatea unor funcționari inapți și uneori rău intenționați, corupția extinsă și specula au îngenunchiat efectiv atât sistemul de producție agricolă, cât și cel de distribuție pentru întreaga regiune. O mare parte a populației se găsea în pragul foametei, astfel încât administrația va recurge, cel puțin în orașe, la sistemul de cartele pentru alimentare. Este atestată și o degradare a liniilor poștale și de telegraf, înrăutățirea permanentă a condițiilor din sistemul sanitar. Drumurile din județele Cetatea Albă erau pline de cadavre și carcase de animale în putrefacție, ce puteau cauza nenumărate boli și epidemii. La Bălți forțele de poliție semnalau nemulțumirea din zonă din cauza lipsei unor produse de primă necesitate și a prețurilor excesive aplicate de comercianți produselor de bază, cum ar fi pâinea.

Țăran basarabean (Foto: Vol. I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Țăran basarabean (Foto: Vol. I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Sarcina noilor autorități era la fel de dificilă în Basarabia ca și în restul României și, cu siguranță, nivelul scăzut de dezvoltare socială și economică la care se situa în acel moment regiunea nu ușura activitatea noii administrații românești. Dar, dincolo de aceste constatări, „rămâne în continuare valabilă, ne arată un document al timpului, o serie de probleme grave și urgente, care se pot defini printr-un singur cuvânt – unirea spirituală. Această problemă nu se poate rezolva printr-un simplu vot. Noi nu trebuie să uităm și românii nu trebuie să ascundă faptul că suntem departe de acea unire morală ca ar putea fin singura garanție pentru a întări unirea formală”. O aluzie evidentă la faptul că administrația românească și-a impus amprenta personală și metodele de administrație în fața basarabenilor cu aroganță și superficialitate afișată, care va anticipa raporturile dificile cu o mare parte a acestora.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG