Linkuri accesibilitate

Basarabia în dezbaterile Parlamentului României 1918 (V)


Palatul Rosetti Roznovanu (azi, sediul Primăriei Iași), sediul ministerelor și al Consiliului de Miniștri în Primul Război Mondial (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Partea întâi a discursului lui Ion Inculeț a generat o dispută acerbă în Parlamentul român, dar discuția privind oportunitatea Unirii Basarabiei cu România la începutul anului 1918, atunci când Alexandru Averescu a preluat puterea de la liberali, nu era o noutate politică a momentului. Inedit era faptul că acest subiect a devenit unul intens dezbătut între taberele adverse în cadrul Parlamentului, ceea ce oferă o posibilitate unică de a înțelege contextul timpului și implicarea actorilor politici de peste Prut în realizarea reîntregirii.

Constatin C. Arion (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Constatin C. Arion (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

În două ședințe consecutive, din 13 și 14 iunie 1918, Constantin C. Arion, Ministru de Externe și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, declara tranșant că lui Averescu „i s-a oferit Basarabia de către Austro-Ungaria, de către Germania. E exact. Dar d-sa n-a vrut s-o primească: „cuib de bolșevism, care nu trebuie să se unească cu trupul sănătos al României”. Așa a răspuns dnul general Averescu”. „Mă adresez dlui general Averescu, continua Arion, ca să-mi răspundă: de ce a recunoscut dreptul Rusia asupra Basarabiei prin intermediul lui Racovski? (aluzie la tratatul Averescu-Racovski din 5 martie 1918 – n.a.). Nu vrem să fim provocați, dar am fost provocați, e o datorie să facem lumină deplină, cine a vrut Basarabia și cine nu a vrut”.

În ședința din 14 iunie, Alexandru Marghiloman continua

Alexandru Marghiloman (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Alexandru Marghiloman (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

atacurile declanșate de Arion asupra opoziției, susținând că „de Basarabia pot vorbi toți în țara românească. Sunt însă două grupări care nu trebuie să se atingă de această taină sfântă. Este partidul liberal și gruparea care urmează pe generalul Averescu”. Primii, considera prim-ministrul României, prin alianță cu rușii și „în hipnoza Transilvaniei”, renunțase la Basarabia, prin urmare „să nu mai vorbească de Basarabia, să se pocăiască”. Cei din urmă, în special generalul Averescu, nu erau îndreptățiți să se amestece în chestiunea Basarabiei, deoarece în discuțiile cu plenipotențiarii Puterilor Centrale ar fi spus: „depărtați de la buzele mele acest caliciu de otravă; Basarabia este cultură de bolșevism, cu care nimeni nu vrea să otrăvească corpul sănătos al României”.

Alexandru Averescu (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Alexandru Averescu (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Interpelarea lui Alexandru Averescu din 23 iunie 1918, aduce la rândul său mai multe aspecte necunoscute ale politicii și diplomației sale din perioada guvernării. În privința acordului cu Racovski, recunoștea că a intrat în tratative din motive de ordin extern și din motive de ordin intern, de ordin umanitar. Acordul cu bolșevicii a avut rolul de a asigura spatele rezistenței românești contra Puterilor Centrale, deoarece „ne-am fi pomenit cu un dușman în spate. Am vrut să înlătur acest dușman”. Al doilea motiv era de a salva parlamentarii români aflați la Odesa, cât și familiile lor, care se aflau captivi „pe mâinile unor inconștienți”. Dar chiar și în aceste condiții, generalul Averescu declara că acordul cu Racovski nu prevedea evacuarea Basarabiei, fiindcă acesta acceptase explicit toate condițiile, cu excepția primului punct, „adică admit totul, afară de evacuare”.

În continuare generalul Averescu avea să se refere la chestiunea unirii cu Basarabia la începutul anului 1918, care a fost începută „sub guvernul Brătianu și a fost începută din considerente pur militare”. Acesta recunoștea că a fost împotriva hotărârii de a trimite armatele în Basarabia, considerând că în acele circumstanțe, un amestec militar putea crea mai multe dificultăți, un lucru pe care-l împărtășea și Ionel I. C. Brătianu, care considera că „pasul pe care-l vom face ne va crea dificultăți și la Petrograd, și la Viena, și la Berlin”.

În calitate de prim-ministru, Averescu a avut contact cu mulți basarabeni „și vedeam că chestiunea unirii era pe calea cea bună, totul era numai de a o face în așa condițiuni, ca să nu fie legată de viitoare complicațiuni”. La întrevederea cu Czernin, ministrul austriac de Externe, și cu Kulhmann, omologul său german, lui Averescu i s-a vorbit de cedarea Dobrogei: „puteți să aveți o compensațiune în Basarabia și suntem dispuși să vă ajutăm în acest sens”. Printr-o sinceritate de militar, Averescu recunoștea că „am intrat în Basarabia din considerațiuni curat militare și nu urmărim niciun scop imediat politic”, după care a spus: „De altminteri, Basarabia este astăzi contaminată de bolșevism și alipirea ei la regatul nostru ar constitui o primejdie”. La care plenipotențiarii Puterilor Centrale ar fi răspuns: „N-aveți decât să împușcați unul din zece și restabiliți ordinea”.

Atunci Averescu anunța planul său de reunificare cu Basarabia: „Dorința noastră era să ajutăm consolidarea Republicii Moldovenești, să așteptăm ca imposibilitatea realizării practice a utopiilor bolșeviste să intre în conștiința maselor și atunci se va putea, se va face alipirea prin voința proprie a Republicii la România”.

Generalul mai explica ezitarea sa de a realiza Unirea cu Basarabia prin două argumente de politică externă. În primul rând, „nu voiam să mi se ofere Basarabia ca o compensație pentru pierderea Dobrogei. Voiam ca aceste două chestiuni să rămâie distincte”. În al doilea rând, „Rusia era bolnavă, incontestabil că e bolnavă; dar Rusia n-a pierit și se va însănătoși. Noi, o putere mică, nu se cuvine să abuzăm de această stare de paralizie în care se găsește un vecin al nostru. Suntem înconjurați de bulgari, de unguri și de ruși. Nu avem niciun interes, din contra ar fi o politică nechibzuită de a căuta să ne punem rău cu toții”.

În încheierea acestui subiect, cu referință și la reflecțiile lui Dorin Dobrincu privind Pacea de la București, Averescu considera că „a fost prematură unirea Basarabiei cu România înainte de încheierea semnării tratatului de pace; astăzi dacă s-ar fi făcut unirea, ar fi avut o altă valoare”.

Această ezitare a generalului va fi puternic taxată de Arion, care imediat a urcat la tribună, pentru a-l interoga: „d-sa vrea să contribuiască să se formeze un stat nou, o Republică Moldovenească recunoscută de Puteri și când va fi recunoscută de Puteri, atunci să vie se trateze statul cel nou – știu și eu pe ce bază? A unui fel de uniune personală...dar cât timp era să așteptăm, domnule Averescu? Un an, zece? Ne amânați cu Unirea Basarabiei pentru zece ani și mai mult chiar, sunteți român basarabean. Unirea să se facă imediat, nu peste zece ani. Și noi tocmai asta am făcut”.

„Credeți d-voastră că Ucraina aștepta? – se întreba Arion – Ucraina a protestat contra unirii Basarabiei, iar nota ucraineană pretindea și ea că trebuie să așteptăm să existe un stat constituit... Credeți că biata Basarabie, cu un popor de două milioane de moldoveni și un milion de alte naționalități, ar fi putut să reziste unei presiuni dârze a Ucrainei, cu un popor de 45 milioane?”. Diplomații Puterilor Centrale i-au zis generalului Averescu „puteți lua Basarabia ca o compensațiune pentru Dobrogea”, iar acesta a răspuns: „Nu vreau ca o compensație Basarabia”. „Așa am răspuns și noi, declara Arion, dar Basarabia e un drept al nostru și am primit-o pentru că este a noastră, nu în compensațiune pentru Dobrogea, pentru munți. D-voastră n-ați primit compensațiunea, dar n-ați primit nici Basarabia”.

Cea de-a doua parte a discursului lui Ion Inculeț din 26 iunie 1918 era dedicată chestiunii autonomiei Basarabiei. Deputatul constata că „unindu-ne, ne-am cerut autonomia. De ce, domnilor, ne-am cerut autonomia? Nu de aceea că noi eram răi români, dnul Arion considera chiar că noi suntem mai buni români ca dumnealor”. Două motive au determinat, în opinia lui Inculeț, dorința basarabenilor de autonomie, unul de ordin extern, altul de ordin intern. Din punct de vedere internațional, autonomia s-a adoptat pentru a face față presiunilor Ucrainei, care cerea „nici mai mult, nici mai puțin decât să încorporeze Basarabia, ca să-i păstreze autonomia...dar noi suntem convinși că mai bine ne-a păstra autonomia noastră România”. Motivele de ordin intern dezvăluie o complexitate a diferențelor dintre Basarabia și România, pe care Inculeț a dorit să le accentueze, tocmai pentru a justifica autonomia și a o menține: „noi fiind sub jugul rusesc, foarte severe, foarte greu, fiindcă o sută și mai bine de ani am trăit în alte condițiuni, în alte împrejurări, avem multe deosebiri. Și fiind multe osebirile astea, nu putem să ne unificăm deodată. Osebirile astea pot fi șterse încetul cu încetul. Pentru aceasta domniile voastre trebuie să vă apropiați de Basarabia și cred că domniile voastre mai mulți pași aveți să faceți către Basarabia, decât Basarabia către domniile voastre”.

Una din deosebirile cele mai importante era descentralizarea, iar Inculeț prezenta drept exemplu instituția Zemstvei, care după părerea sa trebuia menținută în Basarabia. Altă deosebire era votul universal, direct, secret, egal, cu reprezentarea minorităților, aplicat pentru prima oară în Basarabia la alegerile pentru Constituanta rusească din decembrie 1917. A treia deosebire era chestiunea agrară, care avea în Basarabia un specific aparte față de România, în mod special datorită caracterului de proprietate, dar și din considerentul originilor străine ale proprietarilor, în cea mai mare parte neromâni. Prin urmare, considera Inculeț, țăranul a meritat să-i dăm reforma agrară cea mai largă, reforma se lucrează în Sfatul Țării, iar aceasta „intră în condițiunile Unirii, ca chestiunea agrară să fie lucrată, hotărâtă de Sfatul Țării”.

Ultima parte a discursului lui I. Inculeț se referă la situația actuală din Basarabia, unde constata existența mai multor nemulțumiri, care nu „erau din vina noastră, a basarabenilor, nici a domniilor voastre, românilor de peste Prut, ci a timpurilor grele ce ne sunt date să le trăim”. Nemulțumirile țăranilor erau determinate de rechizițiile militare, dar ele „trebuia să le facem, căci trebuia hrănită armata, trebuiau hrănite orașele. Dar acest lucru trebuie de explicat, iar vinovați de cele mai multe ori sunt cei mici, cei care execută, care se duc la țară și fac rechiziții cu bătăi și silnicii”. La această remarcă cineva din sală a constat: „Ca la noi în țară. Armata e armată”. La care Inculeț a replicat: „Armata există ca să facă război și să nu facă administrație. Așa încât trebuie să străduim ca rechizițiile să se facă în modul cel mai prietenos și omenos cu țăranii”.

Nemulțumirea funcționarilor față de administrația românească Inculeț o explica prin faptul că nu cunosc limba, nu pentru că ar fi contra românilor. „De ați ști cum așteptau ei trupele române la sfârșitul lui decembrie și începutul lui ianuarie, constata deputatul, le așteptau ca pe Dumnezeu... acum unii vor învăța limba și vor rămâne în Basarabia, alții vor trebui să se ducă peste Nistru”.

Mai rămânea pătura proprietarilor, care potrivit lui Inculeț a așteptat armatele române „cu cea mai mare speranță, ca să restabilească tot cum era înainte și s-au înșelat, că trupele române în aceasta nu s-au amestecat”. Dar nu doar aceasta era motivul nemulțumirii, ci mai ales faptul că „cea mai mare parte dintre ei sunt streini și în sufletul lor trăiește încă o grandomanie rusească”. La această constatare, ministrul Arion adăuga că „sunt proprietari ruși și rusificați, care au trimis petiții și delegați la Kiev, cerând ajutor Ucrainei în contra României”.

În încheierea discursului său, Inculeț sugera deputaților români, „pentru ca unirea să fie deplină, să ne cunoaștem mai bine unii pe alții. De aceea trebuie ca domniile voastre mai adeseori să vă duceți în Basarabia și basarabenii mai deseori să vină aici”.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG