Linkuri accesibilitate

M.H. Maxy și avangarda românească - un remarcabil documentar de artă (VIDEO)


Max Hermann Maxy

Un interviu cu autorul filmului, cineastul american de la Los Angeles, Lee Dragu, originar din România.

Lee Dragu este un cineast american, originar din România, care lucrează la Los Angeles, ca inginer de sunet și producător de filme, nominalizat, între altele, în 2001 pentru Premiul Gold Reel (Gold Reel Award), la categoria Best Sound Editing, pentru un serial de televiziune. Ultimul său film l-a făcut „fără buget” - cum i-a declarat lui Victor Eskenasy -, „din pasiune și ca o datorie față de familia sa, cea a pictorului avangardist Max Hermann Maxy. Mai mult despre documentarul distribuit luna aceasta de compania Contemporary Arts Media în Agenda noastră culturală.

Dacă există o întreagă literatură despre pictorii avangardiști români din primele decenii ale secolului al XX-lea, inclusiv cataloage ale unor expoziții din ultimii douăzeci de ani, filmografia despre ei se reduce la cîteva, cred, numărate pe degetele unei mîini, documentare de artă. Apariția zilele acestea a unui documentar realizat de cineastul american Lee Dragu, originar din România, și produs și distribuit sub egida companiei Contemporary Arts Media Educational, merită cu prisosință semnalată.

Trailerul documentarului de artă...

Lee Dragu este un nepot al pictorului Max Hermann Maxy, născut în 1895, stins din viață în 1971, personalitate binecunoscută în România, dar ceva mai puțin în Occident, decît alți membri ai avangardei românești, ca, de exemplu, Marcel Janco sau Victor Brauner. Realizatorul documentarului, născut la București, dar emigrat cu familia în Statele Unite, pe cînd era copil, a absolvit cursurile de film al Universității Iowa și a lucrat în industria filmului american în ultimii 35 de ani de viață, colaborînd la numeroase filme și producții de televiziune, în principal ca editor și sound editor. Între altele, a fost realizator de film în rezidență la Școala de Arte din North Carolina și nominalizat pentru Gold Reel Award, în 2001, în calitate de inginer de sunet al unui serial de televiziune american.

Lee Dragu locuiește în prezent cu familia la Los Angeles și ne-a acordat un amplu interviu pentru Europa Liberă, prin Skype, ținînd să se exprime în limba română, pe care o vorbește perfect, cum veți auzi imediat, cu un accent american mai mult decît pitoresc și atașant.

Am început discuția noastră solicitîndu-i cîteva date personale și amănunte despre originea documentarului ce se intitulează: Max Hermann Maxy și avangarda românească. Lee Dragu:

Lee Dragu
Lee Dragu

Lee Dragu: „M-am născut în București și am emigrat cu părinții la vîrsta de șase ani. Maxy era un membru al familiei noastre, venea la noi în casă foarte des și mînca cu noi. Au trecut mulți ani de atunci. Am plecat din România prin Viena și Roma și am ajuns la Chicago, unde am crescut. Artele m-au interesat întreaga viață. Am ajuns să lucrez în cinematografie, fiindcă am simțit că filmul aduce împreună toate formele de artă și mi-a plăcut și să mă „joc” cu tehnologia de film.

În tot acest timp am fost în contact cu Liana Maxy, care era în Israel, după ce emigrase din România și, prin 1998-1999, Liana mi-a spus că trebuie să vorbesc cu o persoană din Ludwigshafen, Michael Ilk, un arhitect și istoric de artă originar din România. Un mare iubitor al operelor lui Maxy. Am corespondat cu el și mi-a spus că la Rotterdam va fi organizată o expoziție Maxy la Kunsthal [Muzeul de Artă] și am decis să mă duc și să filmez expoziția.”

Cercetările și filmările v-au luat o perioadă bună de timp, am observat în discuția noastră.

Lee Dragu: „Expoziția a avut loc în 2006. Am fost și norocos grație avansului pe care îl ia tehnologia și am putut cumpăra un aparat [de filmat] la un preț rezonabil și de calitate bună, iar montajul l-am făcut pe computer. Lucrurile astea m-au ajutat să realizez, în final, filmul. Fiindcă nu am avut un buget (rîde). Așa se spune? M-am dus la Rotterdam. În 2007, aceeași expoziție a mers la Dessau, la Bauhaus, și am filmat și acolo. Așa a venit în viață acest proiect.

Realizarea filmului mi-a luat mult timp. Nu atât să fotografiez expoziția, la muzeu. Ceea ce a luat mult timp a fost să găsesc „povestea”. Nu am vrut să fac doar cărți poștale cu tablourile lui și a trebuit să le încadrez într-o „poveste”. L-am cunoscut pe cînd eram copil. Îmi amintesc de vizitele lui în casa noastră și de drumurile mele la muzeu să-l văd acolo, dar nu sînt un universitar sau un expert în istorie sau în viața lui. Am făcut însă multă cercetare în cărți și pe Internet, și tot ce am găsit am pus în film.”

Am continuat discuția cu Lee Dragu cerîndu-i să puncteze cîteva momente esențiale din cariera lui pictorului avangardist Max Hermann Maxy.

Lee Dragu: „În cursul Primului Război Mondial a fost voluntar în armata română și a lucrat ca medic, făcînd în același timp și desene de război. Foarte uman, a fost afectat extrem de mult de ceea ce a văzut și cred că tragedia războiului a fost cea care l-a afectat foarte mult.

În 1922 s-a dus la Berlin, cu soția lui Mela - care era sora bunicii mele. Tinerii căsătoriți s-au dus la Berlin pentru a urma școala lui Arthur Segal, într-o vreme în care Berlinul a fost o capitală a culturii, cu artiști veniți din toată lumea, cu o atmosferă extrem de excitantă aât pe plan artistic, cât și politic. În această perioadă a fost un membru al mișcării [socialiste] „November Group”, l-a întîlnit pe Herwarth Walden, proprietarul Galeriei și al revistei Der Sturm. Walden i-a promis că îi va face o expoziție și a expus o serie de tablouri ale lui Maxy. Mare parte s-au vîndut, iar cîteva au fost reținute de Galeria Der Sturm. Așa că, mi se pare, în 1922, Maxi devenise un artist realizat și [faptul] i-a accelerat cariera. A devenit și mai prolific și a vizitat Bauhaus-ul în centrul său de origine. Cînd s-a întors în România a inițiat și el o școală de artă, modelată după Bauhaus. A fost un an foarte important în viața și cariera lui.”

O altă perioadă esențială au constituit-o anii celui de-al Doilea Război Mondial, cînd Max Hermann Maxy a împărtășit suferințele conaționalilor săi cauzate de persecuțiile antisemite ale regimului antonescian...

Lee Dragu: „Știu că în anii războiului, a devenit profesor și a predat la școala creată pentru evreii cărora nu li se mai permitea să mai învețe în școlile publice alături de elevii creștini; și tot atunci a lucrat și cu trupa Teatrului evreiesc. Maxi a scris o cronică despre trupa originară din Vilnius în revista Integral, al cărei fondator a fost. La teatrul idiș a făcut scenografie și costume; n-am găsit însă fotografii cu aceste costume.”

Dacă Maxy este astăzi mai puțin cunoscut în Occident, faptul se datorează în mare parte rămînerii sale în România comunistă, unde a ocupat o poziție importantă atît ca profesor universitar, cît și ca director al Muzeului Național de Artă al României. S-a vorbit în familia dumneavoastră despre politica de la București și perspetivele emigrării? - l-am întrebat pe Lee Dragu.

Lee Dragu: „Apartamentul nostru era împănat cu dispozitive electronice de ascultat și părinții mei mi-au spus că nu puteau să vorbească în casă politică. Tatăl meu nu a fost membru de partid. Maxy a fost însă. Cum eram copil, prin ochii mei, viața noastră mi se părea foarte bună. După ce am plecat am auzit povești despre Securitate, Poliție... Tata nu avea o mașină, dar cum lucra la Import-Export [Ministerul Comerțului] a avut un șofer, care lucra pentru Securitate. Toată lumea era la curent și trebuiau să fie atenți la ce vorbeau...”

Extrase din interviul cu cineastul Lee Dragu

Cui îi este destinat filmul, l-am întrebat pe realizator în finalul acestui interviu.

Lee Dragu: „Filmul este pentru universitari și artiști, ca și pentru toți iubitorii de artă, de avangardă, și oamenii care gîndesc și cărora le place să vadă... Înainte de a începe să lucrez la filmul acesta, am cumpărat de pe „Amazon” niște filme despre artiști ce îmi plăceau, să văd ce se vinde pe piață și să încep cercetarea. Am găsit trei filme - nu voi spune autorul și despre cine - dar m-am uitat la ele și, deși arta mi-a plăcut enorm, filmele m-au adormit. Mi-am zis: nu vreau să fac așa ceva, vreau ceva care să fie și divertisment. Așa că am căutat din greu muzică din perioadele respective, care se îmbină bine cu partea vizuală și să țin în mișcare aparatul de filmat, fiindcă subiectul este static. Am încercat să fac ceva fun, care să nu te adoarmă. Am fost și foarte norocos, fiindcă am un prieten care este compozitor, în Germania, Mathias Weber; el a făcut muzica originală, împreună cu fata lui, care a lucrat la o partitură foarte bună, ce se îmbină foarte bine cu muzica mai veche a lui Django [Reinhard].

Filmul acesta a fost și mai este o expresie a pasiunii [pentru artă] și a misiunii mele față de amintirea familiei.”

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG