Linkuri accesibilitate

Aripile care atârnă dor


Sinteza săptămînii politice românești.

Întâmplarea (că nu-i putem spune sadism instituțional) face ca procurorului general să i se fi cerut demisia pe când împlinea o frumoasă vârstă (zic unii, de pensionare). Ministrul Justiției ne-a explicat în douăzeci de puncte de ce e necesară eliminarea procurorului general: nu e docil, vociferează, are propria agendă, face politică, nu și-a respectat planul de management.

Procurorul general este o prezență de neratat pe scena justiției românești, altminteri măcinată de conflicte și ranchiuni (cinci membri CSM, se spune, au avut fără să știe dosare întocmite de Direcția Anticorupție). El a apărat-o cu corpul său juridic pe Laura Kovesi, iar când aceasta a fost aruncată în stradă de ministrul Justiției, de ineficiența manifestațiilor de stradă și de pasivitatea clasei politice, i-a dat un acoperiș deasupra capului și o pâine albă pe masă. Sunt considerați de mulți cuplul protector al justiției deși toată lumea a fost, este și, se pare, va fi nemulțumită că adevărul umblă cu capul spart de nepriceperea sau reaua-voință a procurorilor. Multe dosare au eșuat ca balenele pe malul tribunalelor unde și-au început descompunerea și amenință să explodeze. Dacă dosarele amânate, uitate, abandonate sau dospind prin arhive ar fi butelci cu vin, am umbla cu toții beți de atâta justiție. Așa, umblăm doar mahmuri, prinși de grețuri. Mulți nu vor să se schimbe nimic pentru că lucrurile merg bine și așa, politicienii corupți înfundă pușcăriile pentru că „justiția este curajoasă”. Însă de ce politicienii sunt mereu ai „celorlalți”? Și ce politician important cunoașteți să-și fi ispășit pedeapsa în întregime, fără scutiri pe bază medicală sau dispense intelectuale de autor îndrăgit de edituri obscure? Dacă legea e aceeași pentru toți, de ce unul care fură milioane face carceră în Maybach și pe Coasta de Azur și altul pe priciul închisorii? E o nouă probă că amnezia nu funcționează doar în urmă, adică în succesiunea evenimentelor, ci și lateral, adică în sincronismul evenimentelor. E ca pata oarbă de pe retină: există în permanență, dar nu-ți dai seama de ea decât prin artificii oculiste.

Ocupat să pareze lovituri adevărate sau imaginare, procurorul general nu a avut vreme de teoretizări pe tema reformelor. Sistemul trebuie să rămână așa pentru că e bun. Sau oricum e rău dacă e schimbat de alții. A fost numit acum doi ani pe acest post și, în scurtul timp de atunci, mulți și-au legat speranțele de el ca îndrăgostiții lacătele de Podul Artelor din Paris, pricinuindu-i avarii grave și mari probleme specialiștilor în descarcerare.

După ce ministrul Tudorel și-a citit înfierarea la ore de mare consum nervos, unii au ieșit, care-cum, în stradă să-i ureze „La mulți ani” la locul de muncă, să are în continuare cu caii cei mari câmpul de luptă anticorupție. Pentru că procurorul general nu are pagină de socializare, s-a creat una specială pe care oamenii și-au postat pozele în care se ornaseră cu urări de bine, ba chiar și cu artificii. Contestatarii, în schimb, spun că ar fi doar o proiecție luminoasă cu laser pe zidurile puterii, că, de fapt, în spatele lui s-ar afla o întreagă construcție de antimaterie statală: servicii secrete, interlopi politici, foști, actuali și eterni plutocrați și tehnocrați care ne vor voturile, banii și speranțele. Fiecare are porția lui de adevăr și provocare. Oricum, dacă ar fi să aleg între procuror și ministru, sigur l-aș alege pe primul, măcar din instinct de filolog, însă nu fără a avea sentimentul inconfortabil că nu prea mi se dă de ales. Ministrul Justiție, independent zice-se, dar susținut de ALDE, este o coadă de topor politic murdară de sânge și noroi. El se fălește că așa e la război, te umpli de mizerie. Ministrul cu pricina este rector universitar și, văzându-l, nu te mai miri că universitatea unde are post rezervat pe viață nu apare în top 500. Probabil că e prima în Statul paralel. Însă indiferent de ce ar putea fi acuzat procurorul general, ministrul și politicienii care-i trag sforile pot fi acuzați însutit. Este evident că ceea ce părea o răfuială pe culoarele Înalții Curți între mardeiașii lui Dragnea și judecători a devenit o bătaie generală cu arme albe roșii de sânge și propagandă.

Mai nou, ministrul Justiției și-a organizat propria lui sectă de justițiari care să se ocupe cu anchetarea magistraților în ciuda criticilor Comisiei de la Veneția. Ministrul își iubește creația ca pe un copil de trupă și de suflet pentru că are acum pe cine trimite să facă ordine și disciplină în justiție fără să-și murdărească el mâinile și tenul. În paralel cu cererea de demitere a procurorului general, ministrul și-a asmuțit mardeiașii pe unele dosare-cheie, să le ia la puricat. E vorba despre dosarele privind revolta anticomunistă de la Brașov, din 1987, despre dosarul Revoluției și al procesului lui Ceaușescu și alte asemenea.

Pentru a face o mică digresiune: ne putem întreba cum se face că, la atâta amar de vreme, procurorii, judecătorii, în fine, sistemul de justiție din țara aceasta nu a reușit să descâlcească ițele acestor cazuri, la decenii de la fapte nu au fost găsiți făptașii și nici nu au fost pedepsiți cum se cuvine. Și făptașii, dar și cei care le-au tăinuit prin incompetență sau din complicitate faptele, sunt azi bine-merci, căci dacă nu ne-a făcut dreptate biologia, încă îi descoperim în fruntea bucatelor, vedete ale vieții politice, controlând bănci importante, companii de stat și regii autonome sau făcând pe marii reformatori ai justiției. Dacă te uiți pe bio-bibliografiile acestor mari și fecunzi oameni, nu găsești prea multe despre viața și creația de dinainte de 1989. Nici dosarele anchetate sau judecate, nici cărți sau articole publicate. Par să fie născuți gata înzăuați, cu coif pe cap ca Atena din țeasta lui Zeus. Au rezolvat criza morală în felul lor, omițând probe, falsificându-și propriul dosar. Cumva, aceleași proceduri folosite și în cazul altor dosare care trenează sau au fost abandonate pentru că probatoriul a fost compromis din variile motive pe care deja le-am enumerat.

Noua haltă instituțională a dosarelor-problemă este socotită și ea o etapă strategică a luptei interne în cadrul magistraturii, un mijloc de presiune asupra magistraților insubordonați, cum se spunea și despre dosarele de la Direcția Generală de Protecție și Anticorupție (SIPA). Multe culise însângerate prin sistemul de justiție. O luptă de cocoși care are loc sub înalta și atenta oblăduire a organelor de partid și de stat. În timpul reprimării revoltelor brașovene au fost implicați și magistrați care au făcut anchete sau au dat sentințe. Pe lângă sutele de securiști (dintre care doi implicați în cazul Gheorghe Ursu, altă restanță de peste 30 de ani a justiției românești) sunt și vreo douăzeci de magistrați despre care se presupune că ar mai avea și azi ceva funcții în sistem sau sunt indispensabili prin cine știe ce partid. Altfel de unde setea de justiție a clonelor lui Tudorel Tudor din comisia specială? Știm prea bine că revoltele au fost reprimate fără milă și că sute de oameni au fost târâți prin tribunale, arestați și ținuți în închisoare fără mandat, torturați, deportați departe de casă, cu viețile și carierele distruse pentru simplul fapt că s-au revoltat împotriva sistemului. Era măreția dreptului comunist de a modela morala și legalitatea după bunul plac al stăpânilor. Seamănă cu prezentul, nu-i așa? Însă obiectivul cercetărilor inițiate de această comisie specială nu e nici pe departe actul de justiție, cel puțin nu în sensul pe care-l dăm noi naivii termenului. În spatele marilor și întârziatelor dosare care trenează de decenii stă dosit cel al reprimării manifestațiilor din 10 august. Și atunci forțele puterii au arestat, intoxicat cu gaze și bătut sute de oameni. Un om a murit. Cu toate acestea, cei vinovați sunt, spun instituțiile statului, protestatarii. Dosarul a fost cerut de comisia lui Tudorel Toader sub pretextul că procedurile de anchetă și administrare de probe ar fi încălcat ordine ale procurorului general (sic!). Este, de altfel, unul dintre capetele de acuzare formulate de ministru împotriva lui Augustin Lazăr. Este un rechizitoriu care plagiază sârguincios cererea de revocare a procuroarei-șefe de la Direcția anticorupție. De altfel, dacă e să te iei după rechizitoriu, cei doi erau Bonnie și Clyde în justiția română. Ignorau semnalele ministerului, aveau propria agendă, mă rog se purtau de parcă depindeau de altcineva sau, doamne ferește ar fi fost de capul lor. Independenți.

Întâmplarea face (ca să nu spun sadismul politic) ca, în ziua în care ministrul Justiției anunța prin prolixul său raport-rechizitoriu de 63 de pagini începerea procedurii de demitere a lui Augustin Lazăr, politicienii să stea la coadă să discute cu președintele Iohannis despre reformarea și mai ales deformarea justiției. Președintele voia să discute cu ei concluziile Comisiei de la Veneția care critica în termeni protocolari dar limpezi ca lumina de la capătul tunelului noile decizii și legi ale justiției trecute în ultima vreme prin Parlament. Tonul președintelui era cumva împăciuitor. E nevoie de modernizare legilor, spunea el înainte de această întâlnire. „Este nevoie de discuții, de transparență, este nevoie de discuții cu CSM și nu ca până acum când aceste avize ale CSM au fost constant ingnorate, iar pe partea politică este clar că avem nevoie de o înțelegere, de un consens, pentru reluarea circuitului legislativ.” Consensul a fost că nu există consens: Liviu Dragnea, al treilea om în stat și, aparent, cel mai influent, vrea să moară cu justiția și cu noi de gât. Nu are de gând să schimbe o virgulă în proiectele concepute de coaliția contra naturii cu Tăriceanu.

Imediat după ce Tudorel Toader l-a demis la televizor pe Augustin Lazăr, raportul a fost trimis la Cotroceni și, cu o întârziere de câteva zile, președintele a trimis un comunicat în care spune că o să citească atent raportul dar că, de principiu, nu acceptă cererea pentru că-i place de Augustin Lazăr și nu de Tudorel Toader, care ar trebui să-și dea demisia. „Modul în care ministrul a prezentat public raportul este unul tendențios și denotă intenția acestuia de a subordona politic procurorii,” spune președintele. Și ce ar fi nou? Magistrații au fost subtil subordonați politic de pe vremea Avocatului Poporului și a proceselor staliniste. Cazurile de malpraxis judiciar reprezintă și azi o problemă importantă a realității de toate zilele. Și ne-am obișnuit să constatăm că malpraxisul juridic este o bună practică politică. Cearta ministrului Toader cu lumea justiției ne arată doar cât de departe s-a ajuns cu manipularea principiilor de drept. Simplii petenți sunt transformați în scuturile umane pentru operații majore de schimbare de sex instituțional. Aceste manevre se fac fără anestezie, în văzul public, după pofta și viziunea unui grup mic de infractori imunizați electoral. Azi stăm pe picioarele noastre și-i vedem, însă mâine vor stabili prin lege că trebuie să mergem în patru labe nu o să mai putem ține capul ridicat tot timpul să-i vedem.

Ca și în alte situații, mulți sunt nemulțumiți că președintele nu are un ton mai categoric, că nu intervine mai clar și nu forțează mâna politicienilor prin mesaje către țară sau, de ce nu, prin chemarea în judecată a miniștrilor și policienilor abuzivi. Că nu respinge cu vehemență la ore de mare audiență propunerile de numiri sau de legi. Că e mai prezent pe traseele alpiniștilor și mai deloc pe cele ale hoților. Că este reactiv și nu proactiv. Că stă și încasează fără a avea iscusința de a para și a da însutit înapoi. Nu e de mirare că PNL, partidul care i-a jurat credință până la următorul mandat, este după chipul și asemănarea lui. Stă cu ochii în sondaje și confundă scufundarea PSD cu propria-i creștere, mizând pe principiul vaselor comunicante, deși propriul bazin electoral s-a spart. Speranțe deșarte. De fapt, mulți cred că, mergând cu bicicleta, președintele Iohannis pierde trenul către reformarea societății și un nou mandat. Însă mai sunt unii care cred că președintele nu are stofă de politician și nu și-a făcut prieteni influenți. Nici nu poartă cască de protecție la locul de muncă, mai ales atunci când se vede cu politicienii care, știm doar, au capul mare și tare. Nerespectarea legislației muncii și a normelor de protecție și pază are consecințe medicale. După ce ministrul Toader a anunțat că vrea să-l demită pe Augustin Lazăr și campionatul de skanderberg cu liderii partidelor de la Cotroceni s-a încheiat, președintele a trebuit să se interneze să facă o operație la umăr. O fi bătut prea tare palma pe legile cu pricina? I-or fi sucit mâna să fie de acord cu noile legi? Sau poate că, atunci când nu le folosești, aripile atârnă greu?

Previous Next

XS
SM
MD
LG